A FI SAU A PRIVI

Nu îmi minte când și cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu, că, indiferent cât de dramatic, orice întâmplare e o experiență și orice experiență un câștig, dar eram încă destul de mic, din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare, când — îmi amintesc — mă consolam de orice necaz cu gândul că am mai învățat ceva și astfel o să cresc fără îndoială mai repede.

În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credință și dacă timpul, trecând, a reușit totuși să schimbe ceva, nu esența ideii mele a reușit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învățat ceva și astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet.

Am observat că despre lucrurile prea serioase nu îndrăznesc să vorbesc decât puțin în glumă. Asemenea unei măști, tonul jucăuș nu se ascunde, ci se stilizează gravitatea celor spuse. Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienței și-n forța curativă a suferinței s-a transformat cu timpul dintr-o concepție de viață, într-un destin, și chiar într-un destin literar — din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaștere și, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoașterii au, cu puțin noroc, șansa de a fi aprinse de ochiul zeului și transformate în pagini, eu însumi nu sunt decât un prilej dat vieții să se întâmple, un martor benevol și plin de atenție al propriilor mele tragedii. Veșnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viață, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător și chiar pentru a putea fi.