PROLOG 

Să sapi un mormânt e o treabă al dracului de grea. Mă doare tot corpul. Mușchi pe care nici nu știam că-i am țipă de durere. De fiecare dată când ridic lopata și mai scobesc nițel în țărână, simt cum mi se înfige un cuțit într-un mușchi de sub claviculă. Credeam că acolo nu-s decât oase, dar este limpede că mam înșelat. Practic, am devenit conștientă de fiecare fibră din corp, și toate mă dor. Foarte tare. Mă opresc doar pentru o clipă, aruncând lopata cât colo, ca să-mi mai menajez palmele pline deja de bășici. 

Îmi șterg sudoarea de pe frunte cu dosul antebrațului. Acum, că a apus soarele, temperatura a scăzut sub limita înghețului, judecând după pojghița de gheață de pe jos. Însă după prima jumătate de oră nici n-am mai simțit frigul – mi-am scos haina de aproape o oră. Cu cât sap mai adânc, cu atât mai ușor devine. Primul strat de pământ a fost aproape imposibil de străpuns, dar la momentul acela aveam un partener care să mă ajute. Acum am rămas doar eu. Mă rog, eu și cadavrul. Însă acesta nu-mi va fi de prea mare ajutor. Scrutez întunericul din groapă. Pare un abis, deși în realitate nu-i mai adâncă de jumătate de metru. Cât de mult trebuie să mai sap? Se spune că e necesar să aibă aproape doi metri, dar presupun că astea sunt standardele pentru mormintele „oficiale”. Nu pentru cele nemarcate, din mijlocul pădurii. Însă, având în vedere că nimeni nu trebuie să descopere cine a fost îngropat aici, cu cât mai adânc va fi, cu atât mai bine. Mă întreb cât de gros trebuie să fie stratul de pământ pentru ca animalele să nu-l miroasă. 

O pală de vânt face să-mi înghețe stratul de transpirație de pe piele și mă cutremur. Cu fiecare minut care trece, temperatura scade tot mai mult. Trebuie să mă întorc la treabă. Totuși, o să mai sap un pic, pentru siguranță. Ridic încă o dată lopata și nu știu de care durere din trup să mă plâng mai întâi. În acest moment, câștigătoare sigure sunt palmele – mă dor mai tare decât orice altceva. Ce n-aș fi dat să fi avut o pereche de mănuși de piele. Însă n-am avut la îndemână decât unele mari și pufoase, cu care nu pot prinde bine lopata. Așa că în cele din urmă a trebuit să lucrez cu palmele goale, pline de bășici, în ciuda durerii. 

Cât groapa a fost mai puțin adâncă, am putut săpa de pe margine. Dar acum singurul mod în care pot continua este dinăuntrul mormântului. Aparent, aduce ghinion să stai într-un mormânt. Întradevăr, până la urmă tot într-o groapă de-asta sfârșim cu toții, dar nici nu trebuie să ispitim soarta. Din păcate, acest lucru nu mai poate fi evitat acum. Înfig încă o dată lopata în pământul uscat și tare și ciulesc urechile. Aici, în pădure, totul este tăcut în afară de vuietul vântului, dar sunt aproape sigură că am auzit ceva. Trosc! Încă o dată… 

Ca și când s-ar rupe o ramură în două, deși nu-mi dau seama dacă zgomotul vine din față sau dindărăt. Mă îndrept de spate și mijesc ochii în întuneric. Oare e cineva acolo? Dacă este, am dat rău de tot de necaz. 

— E cineva acolo? strig cu o voce ca o șoaptă răgușită. Niciun răspuns. Strâng tare coada lopeții în mâna dreaptă, ascultând cât de atentă pot. Îmi țin respirația, reducând la tăcere șuierul aerului care îmi intră și iese din plămâni. Trosc! Altă creangă ruptă în două. De data asta sunt sigură. Și nu doar că aud limpede trosnetul, dar pare și mai aproape decât ultima oară. Aud și zgomotul frunzelor strivite sub pași. Simt cum stomacul mi se face ghem. Nu e chip să scap din asta basma curată. 

Nu am cum să pretind că este doar o uriașă neînțelegere. Dacă mă vede cineva, s-a terminat. Sunt terminată. Cătușe clănțănindu-mi pe încheieturi, sirenele mașinilor de poliție ș ț ș ț urlând, o viață în închisoare, fără posibilitatea de eliberare condiționată – și toată distracția aferentă. Însă apoi zăresc în lumina lunii imaginea de-o secundă a unei veverițe țopăind spre luminiș. Când trece pe lângă mine, sub greutatea trupului ei mic mai plesnește o crenguță. Veverița dispare în poiană și pădurea se scufundă din nou în tăcerea ei mormântală. 

Deci nu era nimeni. Doar un animal sălbatic. Ce mi se părea zgomot de pași era provocat de lăbuțele acelea țopăind grăbite prin pădure. Las să-mi scape un oftat de ușurare. Pericolul a trecut, dar socotelile nu sunt încheiate încă. Nici pe departe. Și nu am timp de pauze. Sunt nevoită să sap în continuare. În cele din urmă, va trebui să îngrop cadavrul acesta înainte de răsăritul soarelui.