JET LUELLYN răsuci volanul somptuoasei sale limuzine argintii la intersecţia Telford şi ieşi de pe autostradă. Se plictisea să şofeze pe autostradă şi mâinile sale fine şi energice se relaxau puţin pe volan, când se înscrise pe drumul către Ironbridge. Traficul de pe îngusta străduţă principală îi captă toată atenţia. Micul orăşel istoric era într-o dispoziţie de sărbătoare, pâlcuri de turişti străini se învârteau peste tot cu aparatele de fotografiat atârnate de gât, gospodinele locale se grăbeau cu sacoşele pline, soarele se reflecta în apele Severnului, pe partea stângă a drumului, şuvoiul apelor săltăreţe conducând râul în curgere tumultoasă către cheile împădurite. Se hotărî să oprească pentru o cafea. Micul dejun în apartamentul ei din Londra părea să fi fost luat cu mult timp în urmă. Barbie, secretara ei internă şi Fata Vineri îi spusese: — Îţi urez o vacanţă plăcută, Jet, o meriţi! Îşi însoţise remarca cu un zâmbet fugar şi cald, apoi îşi îndreptase atenţia către copil. Ben, în vârstă de aproape cinci ani, îşi mânca fulgii de porumb cu solemnitatea unei bufniţe care îşi dezminţea infinita sa capacitate de îndurare. Jet strânse din buze până ce ele deveniră doar o linie lungă şi purpurie deasupra unei bărbii hotărâte şi renunţă la ideea de a bea cafea. Părea imposibil de găsit un loc de parcare şi, oricum, în curând, urma să ajungă acasă. Acasă. Cât timp trecuse de când nu se mai gândise la Foundlands, undeva, sus, pe dealurile ce mărgineau ţinutul Shropshire, ca la casa ei ? Cât timp de când nu se mai gândise deloc la el ? Uluitorii săi ochi albaştri se îngustară pe sub genele negre şi dese. Şase ani. Timp de şase ani scosese complet din gând Foundlands, pe unchiul Micah şi doisprezece ani din viaţă şi realizase această amputare cu precizia unui chirurg. Acum, Micah murise. Lăsase moştenire Foundlands, mica fermă de pe deal şi cei câţivaacri rămaşi, finului său Alan Taylor. Iar cu o săptămână înainte, Alan o sunase la telefon şi spusese: