Nu reușeam să respir. Am avut încredere în acel om, am parcurs atâția kilometri, și acum, după ce am înfruntat nenumărate obstacole, pierdeam totul. N-am crescut cu basme: am crescut privind și învățând din trăirile altora. Deși n-am crezut vreodată că dragostea este pentru totdeauna, acest om m-a făcut să iubesc. Pentru prima oară, cu adevărat. Am crezut că povestea mea se poate transforma într-un basm.

Acum am glasul răgușit, abia îmi potolesc lacrimile și inima-mi este frântă. Nu a avut curajul să-mi spună că s-a terminat. M-a făcut să pierd orice speranță, să nu mai cred în el, în povestea noastră și în viitorul pe care mi-l doream alături de el. Într-o fracțiune de secundă am realizat că nu mai puteam merge înainte, că obosisem: trăgeam după mine un bărbat care nu-şi dorea nimic mai mult, care încetase să mai lupte pentru mine. Acel om îmi spunea că mă iubește. Cuvintele lui mă faceau să mă simt mai puternică: mă simțeam în siguranță și asta era suficient. Mă simțeam iubită: în mintea mea acel te iubesc era eternitatea însăşi. Acum rămăsesem numai cu vorbele. Îl mai iubeam, probabil aș fi luptat fără încetare, dar nu poți cerși dragostea unui om. Nu poți bate pasul pe loc, mulțumindu-te cu promisiuni deşarte, iluzii și minciuni.

— Ești sigură? Asta vrei cu adevărat?

— Da, mai bine ne oprim. Am obosit!

— Ziceai că mă iubești. Îmi spune decis.

— Da, te iubesc. Eu simt dragostea, tu ÎNSĂ rostești cuvinte fără rost.

— Eu am făcut multe pentru tine.

— Amândoi am făcut.

Nu mai pot să aștept ca tu să treci de la cuvinte la fapte, să-ți amintești că sunt și eu lângă tine în miez de noapte, să mă mângâi, să-ți amintești că ar trebui să fiu prioritatea ta. Tu ai prea multe scuze iar eu nu mai pot lupta pentru doi. Sunt femeie. Merit mai mult. Merit iubire și știu că pot iubi un bărbat din tot sufletul. Mi-am pus fericirea în mâinile tale și am greșit.