Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, uşor şi liniştit ca din nimic, cu toate că se culcase seara frînt de osteneală. „Uite, domnule, s-a făcut dimineaţă”, gîndi el cu mirare. Vru s-o scoale şi pe muiere, dar o mai lăsă; abia se revărsaseră zorile. Se dădu jos de pe prispă şi porni încet spre grădină. Călca aşa de lin că nici dulăul care dormea lîngă prispa casei nu-l simţi. Ilie întîrzie puţin prin şopron, apoi intră tot aşa, pe neauzite, în grajdul cailor. Dar caii îl simţiseră încă de-afară: cît păşi înăuntru, ei îl întîmpinară cu nechezatul lor coborît, aproape omenesc, lovind ieslea cu nerăbdare: „haide, domnule, ni-e foame, cît vrei să te mai aşteptăm?“ ― Păi dar! Vezi să nu! le spuse Ilie, ferindu-se supărat de capetele lor. Dă-te încolo d-aici! Se urcă pe scara grajdului şi trînti de-acolo de sus doi snopi de iarbă uscată. Îi trînti drept în iesle. Se apucă apoi să dea cu ţesala. Supăraţi de ţesală, caii încercau fără rost să treacă unul în locul altuia.

― Cînd ţi-oi da eu una acuma, Zamfire, auzi cîinii în Giurgiu, ameninţă Ilie. Să vedem cînd o să te duc colo, ce-i mai faci?! O să dai din colţ în colţ, puturosule; habar n-o să mai am de tine, auzi, mă? Sau să nu te dau? Te dau!... D-aia nu mai putea Zamfir, că o să-l dea acolo! Răvăşea iarba nepăsător, sforăia zgomotos şi cînd ţesala îl atingea pe sub burtă, prin vreun loc subţire, înălţa coama supărat şi îl izbea pe Ilie cu coada. Într-un tîrziu, Ilie ieşi din grajd. Văzu că muierea se sculase, iar băiatul se pregătea să se ducă cu oile pe izlaz. Ilie se aşeză pe prispă şi îi spuse băiatului nu ştiu ce, să aibă grijă... În acest timp nevasta se aşezase şi ea alături pe prispă şi răscolea într-un sac, încărcat cu betelii, rămăşiţe de ciorapi, mîneci, ghemotoace de lînă...

― Ce zici, Gherghino? Ia spune, fă, îmi mai dai aprobarea? întrebă Ilie după lungă vreme de tăcere, zîmbind cu şiretenie. Aşa se hotărîse; pentru înscrierea în colectiv trebuia şi aprobarea muierii; cu alte cuvinte să se iscălească şi ea acolo. ― Aprobarea ţi-o dau eu, dar uite că n-ai cămaşă pe tine, răspunse Gherghina cu un glas mohorît. Îşi dăduse seama că n-are să găsească ceea ce căuta. Băgase în apă, aseară, cămaşa lui cea mai bună şi nu ţinuse la spălat, plesnise la umeri. Căuta acum un petic ca să i-o cîrpească şi nu mai găsea. Totul era spumuit, se făcuse praf... Se uită la el cum stătea pe prispă şi-i văzu spinarea lată, puternică, puţin încovoiată... „Doamne-doamne, gîndi, cuprinsă de jale, ce-o să mă fac eu cu el cînd n-o mai avea putere! Cămaşă bună nu mai are, de mîncat îi dau numai ştevie... şi munceşte.. ― Ilie, îi spuse cu un glas stins, lăsînd braţele moi în grămada de zdrenţe. Ce facem noi? Ţi s-a rupt cămaşa şi nu găsesc petic... Abia îndrăznea să vorbească, parcă ar fi vrut să intre în pămînt. El tăcea şi ea crezu că l-a supărat. I se topi inima de părere de rău. Rămase frîntă lîngă sacul cu trenţe, nemaiştiind ce să facă.

― Hă! Va să zică începem, Gherghino. Mă duc, fă! Mai stau niţel să mai treacă cineva devale, şi mă duc! zise Ilie după lungă vreme de tăcere, parcă n-ar fi auzit ce-i spusese muierea. Uite că trece, spuse el deodată, frîngîndu-şi gîtul spre şosea. Se ridică de pe prag şi porni agale spre poartă. Gherghina tresări, se ridică, se uită în urma lui cu nelinişte şi încordare. Se vedea că îi umblă ceva prin cap, un gînd care nu izbutea să se limpezească. Era atît de atentă la acel ceva, încît chipul i se lungise şi gura îi rămăsese deschisă. Cînd Ilie Barbu fu la poartă, ea se dădu repede jos de pe prispă şi îl ajunse din urmă: ― Ilie, stai! îl opri ea tulburată. ― Ce e, fa? se răsuci el, nedumerit. ― Unde te duci cu cămaşa aia? întrebă cu teamă mare, ca şi cînd amîndoi s-ar fi aflat la un pas de nenorocire. Ilie Barbu trebui să se întoarcă. Aşa era, avea cămaşa neschimbată. Gherghina venea în urma lui cu aerul îngrijorat, dar şi fericit, al omului care a izbutit cu o clipă mai devreme să împiedice nenorocirea. În tindă, Ilie îşi descinse cureaua de la pantaloni şi-şi scoase cu mare grijă cămaşa peste cap. În acest timp, Gherghina răscolise într-o ladă şi scosese de-acolo o bluză. Stătea cu ea în mînă şi se vedea că e la grea cumpănă; de unde să rupă? De la mîneci sau din spate? Era singura pe care o avea şi era încă bună. Nu era timp de pierdut; rupse cu hotărîre o mînecă, făcu un petic mare, prinse cămaşa curată a bărbatului, care se rupsese la spălat, şi începu să coasă cu mişcări iuţi şi dibace peticul. ― Ce făcuşi, tu, fă, rupseşi bluza? o întrebă Ilie holbîndu-se la ea. ― Las-o-ncolo, că nu mai era bună de nimic, răspunse ea îndîrjită pe neaşteptate. „Prea e de tot, munceşti pînă cazi pe brînci şi n-ai o cămaşă în spinare. Ce socoteală o mai fi şi asta?“ gîndi ea. Apoi spuse: ― Ce socoteală e asta, Ilie, te-am tot întrebat: de ce nu vor să plătească? Lovi-o-ar moartea de socoteală, că de cînd zic că o fac nici pînă în ziua de azi n-au mai terminat-o! Ilie Barbu se aşezase pe prag, despuiat pînă la brîu, şi aştepta să-i coasă muierea cămaşa. ― Tu coşi acolo, sau ce faci?! o întrebă el plin de mirare. Te găsişi acum să faci socoteli!

― Uite că n-ai ce lua pe tine, izbucni Gherghina, ridicînd glasul. Ce-i faci dacă nu-ţi mai dă nimic? Cu ce-ţi iau cămaşă? Sau o să umbli despuiat? ― Lasă că o să ne dea... murmură Ilie, nemaiştiind ce să-i răspundă. Aşa era, cum zicea ea: munciseră la gospodăria de stat şi nici pînă acum nu li se plătise. De ce, nu ştia nimeni. „Mai aşteptaţi, o să vă plătim, acum n-avem bani“, li se spunea. ― O să plătească ei, că n-or fi nebuni, zise Ilie, urmărind cu atenţie cum îi pungălea muierea cămaşa. Or fi încurcat socotelile p-acolo, spuse el într-un tîrziu, cu nepăsare. ― Au încurcat socotelile de un an de zile! Să fie să te duci peste ei cu ciomagul şi jap! în spinare, să-i saturi de socoteli. Gherghina răsuci cămaşa cu mînie, o aruncă pe pat şi ieşi să-şi vadă de treburi. Se vedea că se stăpîneşte cu greu să nu spună mai multe. Ilie Barbu se îmbrăcă cu cămaşa cea nouă şi se strîmbă, făcu pe nemulţumitul: ― Ce dracu făcuşi? E udă pe la subsuori, exclamă el. ― Lasă, că se usucă pe tine! îi răspunse Gherghina din tindă. Izbutise să lase la o parte necazurile. Veni în casă şi se uită cu atenţie la omul ei, să vadă cum îi stă cu peticul. Îl piguli de scame cu grijă, îşi apropie faţa de spinarea lui şi roase cu dinţii un cap de aţă, apoi se grăbi să-şi vadă de-ale ei, de astă dată fără să-l mai ia în seamă pe bărbat. Ilie îşi încheie strîns cureaua pantalonilor şi se cercetă el însuşi cu atenţie. „Sigur, te-ai îmbrăcat cu cămaşă curată, trebuie să te speli pe picioare!” Intră peste muiere în cealaltă odaie şi îi porunci binevoitor să-i dea o oală cu apă fiartă. Tot dichisindu-se, ajunse în scurtă vreme şi la pălărie. O cumpărase cu şase ani în urmă şi dăduse pentru ea două duble de grîu. O luă în mînă şi începu să dea cu peria peste ea. Ciudat lucru, în loc să se cureţe, pălăria se umplu de pete, şi cu cît da mai tare cu peria, cu atît petele se albeau şi se făceau mai mari. Ce-are a face! Netulburat, Ilie începu să scuipe peste ea şi în cele din urmă petele trebuiră să piară.