Am un blog, dar singura legătură autentică pe care o am cu bloggerii este aceea că nu-mi plac. Nici bloggerii nu se plac între ei, dar se citesc. Fix ca mine. Ca jurnalist, am impresia că ei au grăbit dizolvarea redacţiilor puternice şi înlocuirea lor cu o cacofonie digitală. O opinie falsă, desigur. Lucrurile sunt mult mai complicate şi nu libertatea bloggerilor a dus presa în vremuri pe care ni Ie vom aminti, vorba unui analist de la Times, în cel mai bun caz drept cumplite pentru ziaristică. Din acest punct de vedere, al dispreţului generalizat, Tudor Chirilă este o excepţie. Aceasta este şi raţiunea textului de faţă. Nu scriu prefaţa cărţii lui pentru că l-am îndrăgit şi am lucrat împreună cu tatăl său, cronicarul Ioan Chirilă. După nume nu mai e nevoie de atribute. Scriu pentru că îl respect pe Tudor Chirilă pentru liniştea, bucuria şi prospeţimea testelor sale de pe blog. Mai cred că toate aceste postări vin din atitudinea liberă pe care o are Tudor Chirilă în viaţa de zi cu zi. Nu s-a pretins niciodată un model, n-a reclamat un tratament preferenţial şi şi-a asumat ieşirile şi derapajele vieţii de artist. Tudor Chirilă e un om care se iubeşte pe el. Doar aşa îi poţi înţelege şi accepta pe ceilalţi. Adesea, cel mai valoros element din postările sale este atitudinea caldă la adresa celorlalţi. Din Grecia în Delta Dunării şi de la feţele copiilor din nisip până la elogiul amar al râsului ca pedeapsă capitală a românilor, Tudor alege să participe la viaţă prin a fi normal în raport cu oamenii din jur. Tocmai pentru că se respectă pe el, priveşte în jur şi spune, simplu, asta îmi place, asta nu, și o face într-un fel care nu ghilotinează realitatea, ci, dimpotrivă, o însoţeşte în rotaţia ei misterioasă.