Eram înconjurat de un întuneric pur, fără sunet, fără viaţă… Mă simţeam bine sau cel puțin asta am crezut…

Contează trecutul când în prezent trăieşti? Contează. În ce măsură? Asta decide fiecare. O explozie de senzaţii mă aştepta în lumina care m-a învăluit. Îmi era frig, foarte frig… –Nu respiră, doctore! –Am tăiat cordonul ombilical din jurul gâtului, aşa că acum va putea să respire! Atunci am prins viaţă sau cel puțin aşa zice mama mea. Trăiam. , În realitate, asta s-a întâmplat după intervenția medicului.

Acum, nu mai contează atât de mult. Pot considera că am ajuns departe când stau nemişcat? Mă gândesc mereu la ceea ce s-a întâmplat după ce m-am născut, când mama mă ţinea în braţe. Uram orice clipă, o loveam cu mâinile mele mici, încercam deseori să vorbesc, dar nu puteam vorbi. Reușeam doar să scot sunete ciudate şi să ţip. Îmi aduc aminte foarte bine de sentimentele pe care le aveam atunci, închis întro nouă închisoare de carne care nu îmi permitea să comunic. Pe măsură ce învăţam un lucru nou, uitam un alt lucru din trecutul meu. Încet, încet nu mai știam cine sunt cu adevărat, iar la vârsta de 3 ani ajunsesem să fiu doar un copil de 3 ani. Îmi rămăseseră doar câteva amintiri. Le aveam, dar erau asemenea unor cioburi dintr-o oglindă spartă demult. Am învaţat să merg, să vorbesc şi să scriu aşa cum învaţă orice alt copil şi încetîncet am devenit un sâmbure într-un măr mult prea stricat şi mâncat de viermi. Atât de frig… numai din cauza ta!

De ce m-ai adus într-o lume aşa de rece? Senzaţii ca de ac îmi înţeapă pielea, sunete tari îmi zdrobesc sufletul, tremur şi nu mă pot opri. De ce? De ce sunt aici?