— Ştii, mă cioroiule, să zici Hora Griviţii? — Hapoi, să trăieşti, don sergent, ştiu, dacă mi-oi cântao uşurel, ca s-o fur cu arcuşul… 

— Ascultă încoace: Fata lui Gazi Osman… Griviţa, are-un colan… Colanul de i l-aş lua… înapoi nu l-aş mai da… Vasile lăutarul şi cu ajutoarele lui – un cobzar şi un muscalagiu – pornesc domol şi nimerit, după podobia pe care o cântă, cu pleoapele lăsate peste ochii molatici, don sergent Iorgu Mutafu. Podobia merge dintr-o dată, dar stihul se opreşte în gâtul ţiganului ca un os'de peşte: 

— Zi, mă, după mine: Fata lui Gazi Osman… Griviţa, are-un colan… Vasile lăutarul, sperios, năuc, gata pare că să zboare – cu dibla într-o aripă, cu arcuşul în cealaltă – zice în bobote: Fata lui… Osman… Găzaru… Are, măre, un golan… Muşterii lui V ancea se perpelesc de râs… Sfinţia-sa părintele N ăstase proistosul îşi şterge merele roşii din obraji cu o basma al cărei capăt a rămas în buzunarul antereului. D om nul Ţigle lordânescu, grefierul, râde cu ochi de gheaţă, tihnit, bărbos şi năsos ca un turc. Savu Pantofaru, Nicolache Piua-Petri, Iordan Orbul se izbesc cap în cap, prăvălindu-se de râs în dreapta şi în stânga, pe banca de la perete, unde stau. Dum itru Găzaru, cu ochelarii pe vârful nasului, râde şi el, dar subţire şhgreceşte: 

— Ma, fir-ai de risu de ţioară!… 

U nde este Gazi, unde este G a z a ru L. D on sergent Mutafu se plesneşte cu palmele peste nădragii lui de călăraş şi se îneacă şi orăcăie şi dă cu fruntea de masa de alături, plină de oale smălţuite, şi dă, apoi, cu ceafa de butoiul gol de la spate, în zgâţânarea unui râs nebunesc… Şi pe când râde, se uită printre lacrimi şi pieziş la D um itru Grecu: 

— A u z i, kir Dumitre!… Osm an Găzarul… 

-- Vancea cârciumarul râde şi el, dar fără putere şi fără răbufniri. Umflat, greoi şi slut, ca un burduf de untdelem n sugrumat, el se zbuciumă mut pe scaunul de după tejghea. Şi ai fi zis că în bârdăhanul plin a căzut nu ştiu ce lighioană, şi acum, când se îneacă, lighioana se zbuciumă de moarte. Părintele proistos îşi ia seama cel dintâi şi se opreşte. Şi-a adus aminte de păcatele pomenite în Molitfelnic: „… sau n ebuneşte au râs”… 

— Fire-ai să fii mărturisit de ţigan, că mă făcuşi să cad în certare!