Pe suprafaţa întinsă de tatami tăcerea e absolută. Douăsprezece perechi de jucători, aşezaţi în stilul formal japonez, grupaţi faţă în faţă pe aria prestabilită fiecărei perechi, aşteaptă într-o încremenire statuară semnalul de începere a jocului. Liniştea copleşitoare din sală conferă momentului o solemnitate sacră, în vasta încăpere, împodobită de sărbătoare, pluteşte o atmosferă ireală, desprinsă parcă din vechi stampe japoneze. Eleganţa jucătorilor aşezaţi pe tatami este desăvârşită. Culorile kimono-m&ot purtate de competitori pornesc de la tonuri închise, purtate de femeile mai în vârstă, către tonurile deschise şi vii din îmbrăcămintea celor tinere. Ceva din amintirea splendorii epocii Heian, când se presupune că jocul de societate uta karuta s-ar fi jucat pentru întâia oară, pluteşte deasupra sălii ca un abur imperceptibil, dar răscolitor. Bărbaţii, la rândul lor, sunt îmbrăcaţi sobru, în hakarna de culoare gri şi neagră. Privirea jucătorilor, cum stau uşor aplecaţi, pare fixată într-o concentrare extremă, dar senină, pe spaţiul liber dintre fiecare cuplu, unde, într-o anumită ordine, sunt dispuse cărţi de joc. Toată lumea aşteaptă. Un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat în hakama, aşezat pe o pernă tare în fruntea sălii, supraveghează atent scena.

 Ţine în mâna întinsă mai multe cărţi de joc. Dintr-odată, subit, fără nici o introducere preliminară, începe să cânte… Ariake no… Vocea lui, uşor răguşită, trădând vârsta înaintată, modulează, cu o excelentă stăpânire de tonuri, ritmul, urcând treptat spre finalul fiecărui vers către o tonalitate aparent imposibil de atins de către o voce umană, Tsurenaku mieshi… Wakare yori… Când ecoul ultimei silabe, răsunând prelung pe înălţimea ameţitoare a tonului spre care o ridicase cântăreţul, se stinge, jucătorii, aşezaţi pe suprafaţa de joc, se dezlănţuie febrili, căutând printre cărţile rânduite înaintea lor cele două versuri care să încheie poemul waka, al cărui început de trei versuri fusese cântat de către conducătorul jocului. Colecţia de poeme Hyakunin Isshu, compilată de către nobilul Fujiwara no Teika, în jurul anului 1235, conţine o sută de poeme waka, a căror structură metrică este de 5-7-5-7-7. În esenţa lui, jocul de uta karuta este foarte simplu. Cântăreţul primeşte o sută dintre cele două sute de cărţi, celelalte împăr-ţindu-se între perechile de jucători, câte 50 pentru fiecare. Cele 50 de cărţi pe care le primesc cei doi jucători din fiecare pereche conţin însă numai ultimele două versuri din poemul waka. Cântăreţul începe să recite primele trei versuri din poem, în timp ce jucătorii aplecaţi asupra cărţilor înşirate pe tatami vor trebui să găsească ultimele două versuri din poem