PREFAȚĂ 

Un veac de singurătate boierească într-o evocare din primăvara anului 1996, Constantin Ţoiu îşi aminteşte că, spre sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut, aproape în fiecare seară, putea fi văzut un scriitor arhicunoscut prin talent şi extravaganţă, care, de obicei, se îndrepta spre braseria de la Athénée Palace: „El era un bărbat tânăr, înalt, subţire încă, voinic, cu o eleganţă contrastând violent cu sărăcimea şi cenuşiul din jur. Bărbatul acela ostentativ de elegant avea dantele la încheieturi, straie nemaivăzute, un aer feroce de sigur pe el… Capul, tuns scurt, era superb. Răvăşit, cu detestabila, capitalista tunsoare à la Titus… Personajul semăna cu unul din acei dandy faimoşi de după Revoluţia Franceză din timpul Directoratului, cărora li se spunea Les Incroyables“. În realitate, acest text evocator nu este decât o variaţiune pe tema micului pamflet pe care tot Constantin Ţoiu îl scrisese împotriva lui Petru Dumitriu la sfârşitul anilor ’50: „L-am întâlnit, într-o zi, pe stradă. Ce curios, [Petru Dumitriu] semăna cu strămoşul său de la 1797. Aceiaşi zulufi căzuţi peste urechi, pe frunte, aceiaşi pantofi ascuţiţi, cu egrete, şi gulerul, cravata, manşetele… Toate ajustate, reduse la proporţiile epocii“. Micul pamflet prozastic a fost acceptat şi publicat imediat în Gazeta literara din 31 octombrie 1957 de către Paul Georgescu, redactorul-şef al revistei. Vom vedea mai încolo că explicaţia acestei publicări rapide se găseşte ascunsă în partea a XXIV-a a Cronicii de familie. În acel moment, Petru Dumitriu era cel mai celebru scriitor român, întrucât tocmai îi apăruse masiva Cronică de familie (cu bun de tipar dat către sfârşitul lui decembrie 1956, cu bun de difuzare la începutul anului 1957). Romanul a stârnit din start o mare vâlvă, atât în rândul literaţilor şi-al cititorilor obişnuiţi, cât şi în acela al „foştilor“, adică al supravieţuitorilor înaltei societăţi interbelice. Toată „lumea bună“ bucureşteană discuta cu aprindere despre romanul lui Petru Dumitriu, deoarece, şi cu indignare, dar şi cu satisfacţie, se regăsea în el. 

Apariţia cărţii a fost cea mai mare surpriză literară a obsedantului deceniu, deşi Cronica… fusese anticipată de nuvele ca Bijuterii de familie (1949) şi Davida (1954), care, de asemenea, au produs vâlvă la apariţie, fiind incluse ulterior în materia romanului. Probe despre succesul acestor nuvele se află în jurnalele lui Alexandru George şi Radu Petrescu, pe atunci tineri scriitori de sertar. Cronica de familie l-a transformat pe Petru Dumitriu – cum spune Radu Cosaşu, pe atunci tânăr scriitor interzis – într-un „Harunal-Raşid, cu trufii de Cezar al literaturii“, care, prin forţa lui epică şi, mai ales, prin cultura lui filosofică şi literară, îşi domina rivalii, adică pe Marin Preda şi pe Eugen Barbu (ei înşişi consacraţi prin Moromeţii, 1955, respectiv Groapa, 1957). Aşa cum reiese şi din jurnalele lui Preda şi Barbu, ei au rămas până la capăt obsedaţi de emulul lor, cu atât mai mult cu cât Cronică de familie a apărut foarte rapid şi în străinătate, adică în Franţa şi Germania, la edituri prestigioase, Editions du Seuil, respectiv S. Fischer Verlag. De fapt, succesul Cronicii… i-a fost fatal autorului ei. El s-a îmbolnăvit de ceea ce se numeşte nevroză de eşec, adică de teama că o nouă creaţie de-a sa, din cauza conjuncturii politice şi a cenzurii, nu va mai putea atinge nivelul artistic al trilogiei de familie. După mărturisirile Henriettei Yvonne Stahl şi Irinei Medrea, soţiile succesive ale prozatorului, Petru Dumitriu, din cauza relaţiilor lui cu cenzorii şi cu activiştii de partid ai epocii, suferea tot mai violent de insomnii şi de crize de nervi. Nu e de mirare că, în intervalul 1958-1959, el îşi pregăteşte cu minuţiozitate fuga din România; iar prin evadarea sa, el a declanşat cel mai mare scandal politico-literar al vremii, ce a fost anchetat de însuşi Gheorghiu-Dej. Scandalul a sporit odată cu apariţia în Franţa, la Editions du Seuil, a romanului Incognito (1962), în care există – înainte de Soljeniţîn – ample dezvăluiri despre mecanismele puterii comuniste. Nu întâmplător, prin mesajul său şi prin valoarea sa intrinsecă, romanul acesta este inclus în prestigiosul Lexikon der Weltliteratur. De aceea, dacă pentru cititorul occidental Petru Dumitriu rămâne sinonim cu. Incognito, pentru acela român el este sinonim cu Cronică de familie.