Prăpastia aceea înfiorătoare avea pentru Negrişor ceva magnetic. De câte ori o vizita pe domnişoara
Eleonora, simţea parcă o nevoie stranie să se apropie de fereastră şi să-şi lase jumătatea superioară a
corpului deasupra abisului. Atunci un drăcuşor începea să-l gâdile sub tălpi şi-l făcea să salte când pe
una, când pe alta. Uneori se ţinea numai într-un deget de picior, iar mâinile împreunate îi cădeau de-a
lungul zidului, de parcă ar fi fost gata să se arunce înot.
Numai domnişoara Eleonora putea să-l scoată din cadrul ferestrei. Îl găsea îndoit pe prichici şi-l
trăgea înapoi. De la un timp îl mustra doar că apuca să pornească într-acolo – şi atunci el se mulţumea să
arunce o privire furişă golului, pe care, de data asta, nu avea prilejul să-l adulmece până în fund.
Domnişoara Eleonora chiar se cam supăra.
— Dar lasă odată, frate, fereastra aceea în pace. Ai să-ţi rupi gâtul de asfalt!
Iar el zâmbea cu afectată modestie şi o prevenea asigurător:
— Eu nu cad în prăpastie, decât dacă vreau.
Şi când erau musafiri la dânsa, domnişoara Eleonora îl chema pe Negrişor de la fereastră. În afară de
cazul în care printre aceştia se întâmpla să fie Modreanu. Lucru curios! Modreanu era mai scund, mai
slab, chiar pipernicit, şi nici n-avea o figură cu adevărat frumoasă, aşa cum era a lui Negrişor – cu pieliţa
de fildeş, cu părul cenuşiu şi cu umbra verzuie a mustăţii rase sub nas. Modreanu avea, e drept, un cap
bărbătesc, dar era aşezat pe umeri şi trup de copil. Însă avea o gură cam largă, încovoiată circumflex pe
bărbie, şi o limbă lungă şi ascuţită ca de cameleon. Lui Negrişor i se părea un arc cu o săgeată. Vorbea
pe un ton galeş care nu putea fi decât prefăcut.