Etajul al doilea al celui de-al treilea palazzo al Gărzii Elvețiene, în apropiere de Porta Sant’Anna Vatican 4 mai 1998, aproximativ 21.30

– Ce umbră zici că ai văzut? întrebă bărbatul a cărui voce, blândă până atunci, devenise zeflemitoare. – Nu era o umbră, ci un om îmbrăcat în negru, răspunse femeia.

– Ce om? Cum arată omul ăsta care sare câte douăsprezece trepte deodată și dispare ca o himeră, zburând după casa liftului? Cine e? Femeia plecă ochii în pământ, ca să scape de privirea sfredelitoare a interlocutorului, și ridică din umeri.

– Nu știu, răspunse cu jumătate de glas. Nu i-am văzut fața. Bărbatul se ridică brusc în picioare. Scaunul târât pe mozaicul dur al bucătăriei produse un zgomot greu de suportat. Femeia își acoperi instinctiv urechile. Simți apoi mâna bărbatului cum o apucă de bărbie, forțând-o să-l privească în ochii plini de vinișoare rozacee. Aplecat în felul acesta asupra ei, părea diavolul în persoană. – Sunt trei cadavre în apartamentul de vizavi. Tonul vocii i se schimbă din nou. Devenise autoritar.

– Vicecaporalul l-a omorât pe comandant. Apoi pe soția acestuia, care se întorcea în apartament, în urma lui, după ce coborâse să-i deschidă poarta. De aceea ai găsit ușa deschisă. La foarte scurt timp, dându-și seama ce a făcut, cuprins de disperare, și-a băgat pistolul în gură și s-a sinucis. Asta e singura explicație plauzibilă. Nu există nici un om îmbrăcat în negru. Nu l-a văzut nimeni. Nici măcar tu! Nici o umbră. E clar? întrebă el în timp ce mâna îi strângea bărbia atât de tare, încât femeii îi dădură lacrimile de durere. Într-un final dădu drumul bărbiei și se așeză din nou pe scaun, continuând pe un ton blând:

– Ascultă, draga mea soră! Dacă o umbră a făcut asta, atunci această umbră imaginară s-ar putea întoarce oricând să elimine toți martorii și să-și termine treaba. Înțelegi ce spun? Femeia încuviință din cap. – Da, monseniore, înțeleg.