În ajunul primei zile de şcoală, Gleb, aşezat în faţa lui Feodor şi urmărindu-i degetele lungi, încerca să reproducă ritmul. Dincolo de fereastră zdrăngăneau la cotitură tramvaiele. Le răspundea cu sfială, printr-un clinchet, vesela din bufet. Pe urmă, Feodor a cântat ceva şi i-a cerut să repete. Gleb nu a reuşit să repete melodia – doar cuvintele: paba-paba, paba-paba, paba-pa… Destul de nefericite cuvinte – nu puteai spune că te pătrundeau, le ţineai minte doar pentru că aminteau cuvântul papa3. De altfel, Feodor îi ceruse să îi spună în ucraineană – tato. Mai nimeni nu le spune aşa taţilor. Feodor nu mai stătea cu Irina, soţia sa, și cu Gleb de câţiva ani: Irina plecase de la el. Mai exact, de plecat plecase Feodor, rugat de Irina să părăsească locuinţa pe care o aveau într-un cămin de familişti. Alungat, el închiriase o cameră în altă parte a oraşului şi, având diplomă de colegiu de muzică, aranjase să predea vioara la o şcoală de muzică. După divorţ băuse o vreme, de preferinţă produse ieftine, de tipul Porto 72 sau Buchetul Moldovei. Băuturile tari nu-i plăceau. Dar dacă totuși bea vodcă, nu îşi umplea paharul dintr-o dată – îl ridica de mai multe ori la ochi şi la gură. Dădea aerul afară de câteva ori. După aceea, îşi strângea nasul cu degetele şi turna vodca aceea ca focul în gura larg deschisă. Fosta soţie considera că această beţie era de formă, fiindcă se producea cu precădere când erau de faţă cei care puteau să i-o relateze ei. În una dintre rarele discuţii cu fostul soţ, Irina a numit acest comportament infantil. Fără să treacă la rusă, Feodor a replicat că acest calificativ nu rezistă la critică, întrucât copiii, din câte ştie el, nu beau. Logica a fost de partea lui, dar asta nu l-a ajutat să o aducă înapoi pe Irina. După trei-patru ani, când pentru Feodor a devenit cât se poate de limpede că soţia lui nu avea să se mai întoarcă, s-a terminat cu beţia. Irina i-a dat voie tatălui să îşi viziteze fiul, dar numai bucurie nu îi făceau aceste vizite. La drept vorbind, nici lui Gleb nu-i făceau. Luându-l pe băiat la plimbare, Feodor tăcea mai tot timpul sau recita versuri, ceea ce, într-un fel, era pentru Gleb mai rău decât tăcerea. Uneori, când spre sfârşitul plimbării Gleb obosea, Feodor îl lua în braţe. Atunci ochii lor se aflau la acelaşi nivel, şi fiul se uita la tată cu o privire de copil, fixă. Sub privirea aceea, în ochii căprui ai tatălui se iveau lacrimi. Se rostogoleau una după alta pe obraji şi dispăreau pe vecie în mustăţile stufoase. În ciuda faptului că la începutul plimbării era în mod evident treaz, spre sfârşitul ei Feodor era, de neînţeles cum, cherchelit. Stând în braţele tatălui său, Gleb simţea mirosul de vin ieftin. Cu acest miros s-au asociat în memoria băiatului, trainic, lacrimile tatălui. Poate chiar aşa şi miroseau – cine stă să studieze mirosul lacrimilor? Când, cu cinci minute înainte de clasa întâi, Gleb şi-a anunţat dorinţa de a învăţa să cânte la chitară, Irina l-a dus chiar ea la Feodor. A stat aşezată într-un colţ şi a urmărit în tăcere cum, repetând ce cânta tatăl, Gleb nu nimerea tonalitatea. Glib4… Feodor şi-a turnat o jumătate de pahar de vin şi l-a băut din trei înghiţituri. Glib, copilul meu, tu nu eşti făcut pentru muzică. Tată, nu bea, l-a rugat în rusă Gleb. Tatăl şi-a mai turnat o jumătate de pahar şi a spus: Beau pentru că tu nu eşti făcut pentru muzică – cel dintâi în neamul muzical al Ianovskilor. Zărind o coajă de pâine care era pe masă, a dus-o la nas: prîkro! Ce înseamnă prîkro? a întrebat Gleb. Prîkro înseamnă păcat, a spus Irina. Da, păcat, a confirmat Feodor.