Mustrările d-tale sunt fără utilitate, ca mânia cuiva care bate la uşa vecină închisă, în loc de aceea pe care o caută, dar şi în scrisoarea trecută, ca şi acum aproape, mi-a slăbit voinţa de a face efortul unei explicaţii gândul că şi lămuririle sunt de obicei zadarnice1.
Veneam în ziua aceea cu braţul plin cu flori… Nu mă aşteptase… Nu dorisem decât să retrăiesc o clipă… Ceva din trecut şi mă supuneam acestui demers cum primeşti un singur pahar de vin, ştiind că mai multe nu ai putea suporta. Dar servitorul mi-a remis un bilet când am sunat.
Un plic odios, de un albastru pal, aproape alb. Parcă un gând otrăvit mi s-a împrăştiat în sânge şi mi-a uscat pielea. Nu ştiam ce să răspund, nici n-am citit biletul, pentru că acum conţinutul lui mi-era indiferent. Altă-dată mă adânceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei neregulat subterane într-o grotă. Mi-era acum numai o milă imensă de bucuria mea şi de florile pe care le aveam în braţe. Am regretat pe urmă brusc că am dat drumul trăsăturii – din superstiţie – căci eram atât de obosită, că nu mai puteam merge pe jos, şi parcă din senin am început să sufăr în tot corpul cum revin durerile dacă a trecut prea repede anastezicul. Mă strângeau pantofii, mi se lipeau năduşite, de-a lungul picioarelor, jartierele. Nu ştiu de ce mi-a fost ruşine să mă vadă servitoarea că aduce flori neprimite acasă şi asta era fără temei, pentru că de obicei îmi cumpăr singură flori, pe care le aduc şi le risipesc în vasele smălţuite. Dar gândirea mi-era atât de dezorientată şi mă puteam folosi de o logică jignită tot atât de puţin cât te poţi sprijini pe un picior bandajat. Încruntasem sprâncenele ca să nu-mi dea lacrimile şi regretam stupid pe un singur ton, cum, îţi aduci aminte când ai fost la noi la vie, cânta neîntrerupt din fluier, aceeaşi măsură nebunul care se întorcea cu vacile. De ce a făcut asta? Singur m-a chemat şi eu am venit să fac un lucru drăguţ, nerefuzând să retrăim o oră dintr-un trecut atât de plin de bucurii neclasate încă.
Acasă l-am găsit pe D. Stând pe divan şi citind. Socot însă că a luat cartea în mână numai când mi-a auzit paşii în vestibul. M-a scos din sărite şi cred că în privire îmi apăruse, ca un câine la poarta ogrăzii, toată indignarea de care eram capabilă. Mi-a fost însă milă de el… Era palid, mai urât ca de obicei, cu ochii tulburi şi gura informă, uscată ca o smochină. Aş fi vrut să-i pun din
nou în vedere că nu trebuie să intre şi să rămână la mine când nu sunt acasă, dar mi s-a părut că mânia mea i-ar sfărâma nervii, că l-ar deprima ca o insultă nemeritată. De aceea am zâmbit oportun şi i-am dat mâna… Mi-a sărutat-o intimidat şi a căutat să-mi definească parfumul. Întâia oară mă parfumasem din nou – tot din superstiţie – cu parfumul care făcea parte din vechea mea dragoste, ca mirosul dintr-o grădină.
Pe urmă a întrebat stângaci şi penibil: „Te superi că te-am aşteptat?” Întrebarea lui, care nu avea decât un răspuns, m-a crispat din nou, m-a enervat mai mult decât aşteptarea însăşi şi n-am răspuns. Fireşte că oricare altul ar fi plecat imediat, jignit, el însă a rămas umilit şi cu sufletul ghemuit. Într-o clipă mi-a părut rău de brutalitatea mea şi am căutat acum, după ce mi se părea că pusesem lucrurile la punct şi stabilisem o înţelegere tăcută între noi, că nu trebuie să mai vie altă dată – să repar puţin din răul pe care-l făcusem acestui trup cu nervi roşi de suferinţă ca un lemn de cari – şi am chemat servitoarea, spunând să prepare ceai. Din nou tot corpul i s-a ridicat în privire o strălucire, ca untdelemnul care se înalţă din fundul apei. Şi-am fost mulţumită de mine.