M-am săturat să fiu explicit. A sosit timpul să fac o cură De mine însumi, Să-mi iau regretele la spinare, Să-mi îmbrâncesc imaginaţia În cădere liberă Şi să sforăi Cu capul pe aripi Până ce grădinile primare Nu vor mai înspica deosebiri. Viciul, virtutea, vanitatea, Vor debuta atunci Ca într-o cumplită maternitate, Cu „V” de la victorie, Iar eu o să-mi umplu gura Cu demolatele cariatide, Scuipându-le Ca pe cojile seminţei lumii În obrazul cenuşiu Al cuvintelor. Aşa se încruntă memoria Când poeţii păşesc Pe spinările covoarelor De frunze moarte (Vai, câţi Adami şi câte Eve Au împietrit aici!) Semănând cu nişte oameni, Despuiaţi, de zăpadă. În acele clipe, Orice frumos adormit Cu speranţa sărutului Incandescenţei, Părelnic desluşeşte Misiunea Cerberului La porţi de infern, Incapabil să se decidă Ce are de păzit mai întâi De transhumanţa nechemaţilor: Intrarea sau ieşirea.