Mai aveam o simplă respiraţie şi se cocea de răsărit. M-am trezit dintr-odată. Alarma telefonului n-a apucat să sune. Mă inunda o spaimă groaznică. M-am uitat împrejur, dar nimic concret nu-mi producea frică. Am coborât în mine. Nu-mi simţeam sufletul. Magia neantului. Am tăiat întunericul nopţii cu privirea adormită. Aţipisem patru ore în cabana de la poalele muntelui, o construcţie austeră, cu 12 paturi într-o singură încăpere ridicată special pentru femeile care voiau să urce la mănăstire şi nu aveau voie să rămână acolo peste noapte. Temperatura scăzută îmi făcea nările să se lipească. Ochii îmi lăcrimau. Zăpada îmi trecea de genunchi. Îmi făceam cărare din dorinţa nebună de a ajunge mai repede. Peste noapte ninsoarea acoperise poteca. Cei care coborâseră cu o seară înainte fuseseră înghiţiţi deja de trecut. Zăpada înfometată devora urmele într-un ritm nebun. Ceaţa lăptoasă îmi intra prin haine. O simţeam cum ajunge până la piele, apoi cum se strecoară înăuntru şi-mi atinge inima. Îmi treceam mâna prin ea ca prin fum şi îi miroseam dezmăţul. Înaintam prin albul care sclipea între sfârşit de noapte şi început de zi, secundele acelea în care energiile pământului şi ale cerului ne vorbesc într-un anume fel, în limba de dincolo de cuvânt, în emoţii verzi, albastre şi roşii.