— Iar te-ai cufundat în stele Și în nori și-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieţii mele. În zadar râuri în soare Grămădești-n a ta gândire Și câmpiile asire Și întunecata mare; Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare — Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevărul; Eu am râs, n-am zis nimica. — Hai în codrul cu verdeaţă, Und-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreaţă. Acolo-n ochi de pădure, Lângă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. Și mi-i spune-atunci povești Și minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romaniţă Voi cerca de mă iubești. Și de-a soarelui căldură Voi fi roșie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ţi astup cu dânsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o știe, Căci va fi sub pălărie — Ș-apoi cine treabă are! Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după gât. Pe cărare-n bolţi de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Și sosind l-al porţii prag, Vom vorbi-n întunecime: Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi ești drag? Înc-o gură — și dispare... Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! . . . . . . . . . . . . . . Și te-ai dus, dulce minune, Ș-a murit iubirea noastră — Floare-albastră! floare-albastră! Totuși este trist în lume!

Descarca Floare albastră de Mihai Eminescu in format pdf.