De când lumina zilei devenise pentru mine un prilej de neîntreruptă ofensă, o veşnică ironie citită în ochii tuturor, mă hotărâsem să circul numai noaptea. Băteam singur străzile pustii, treaz, odihnit, pătruns de importanţa mea regăsită, posedând în fine un avantaj asupra puzderiei de cetăţeni răutăcioşi, adormiţi. Multe ciudăţenii mi se întâmplau sau îmi treceau prin minte şi care ziua s-ar fi pierdut fără consecinţe în larma energică şi cu scop a vieţii. Aş fi putut să le zic nopţile, gândurile unui biet reparator de ochelari. O stratagemă. O mică stratagemă. 

Ţinteam, desigur, mai sus. Până când, în ambiţiosul meu rond de noapte, îmi apăru, aş greşi dacă aş spune înainte; în urmă, pe urmele mele, acest domn Negotei… Sunt indivizi pe care îi cunoşti ca din întâmplare şi despre care mai târziu, dintr-un motiv ori altul, zici „dracul mi l-a scos în drum”. Aşa era şi cu Negotei. Deşi, ca să fiu drept, nimeni din câţi inşi cunoscusem întâmplător, şi cunoscusem o groază, mai întâi ca reparator de ceasuri şi de ochelari în Piaţa Sfântu-Gheorghe, mai apoi ca ajutor de arhivar la tribunalul doi, nu mă admirase ca dânsul şi nu-mi dăduse atâtea semne de simpatie. Un noctambul şi el, un trecător credincios al celor două căi paralele, Dorobanţi şi Floreasca… Punem, totuşi, prea repede şi prea mult bază pe întâmplări. Leneşi, ne aruncăm imediat în braţele lor… Cred că era pe la Urgenţă. Acolo făcuserăm noi cunoştinţă întâia oară în iarna lui 1984 pe un viscol straşnic. Ne tot prezentam unul altuia, răcnind în crivăţ, fără să ne auzim. 

Aplecânduse la înălţimea urechilor mele, cum faci când te adresezi unui copil, îl auzisem, în sfârşit, prin ninsoarea furioasă: Ne-go-tei! Un nume de la munte parcă, cetină şi umbră de brazi. Mă înşelasem însă. Era din Ţara Românească de jos a Moldovei. Nimeni nu mai ştia de unde venea, se scuza, avea aerul că se scuză, şi mai auzisem ceva prin rafalele vântului… mocani… oi… munţi… şi încă ceva ce se pierduse în viforniţă.