Cineva bate ușor la ușă. Nu aștept pe nimeni și, de altfel, nu aștept nimic de mulți ani. Casa mea are două porți de acces: una dinspre cimitir, alta de la stradă. Éliane a început să latre îndreptându-se spre poarta de la stradă. Stăpâna ei, Marianne Ferry (1953–2007), se odihnește în careul Vonicerilor. Éliane a ajuns în ziua când au înmormântat-o și nu a mai plecat niciodată. În primele săptămâni, o hrăneam pe mormântul stăpânei și încet-încet m-a urmat până la căsuță. Nono a botezat-o Éliane, ca pe Isabelle Adjani în Vară ucigașă, pentru că are ochi frumoși, albaștri, și pentru că stăpâna a decedat în august. În douăzeci de ani am avut aici trei câini, veniți cam în același timp cu stăpânii lor și deveniți apoi ai mei prin forța lucrurilor, dar nu mi-a rămas decât ea. Iar se aud bătăi în poartă. Nu-mi vine să deschid. Este abia ora 7.00. Mă pregătesc să îmi sorb ceaiul, punând pe niște biscuiți unt sărat și gem de căpșuni oferit de Suzanne Clerc, al cărei soț (1933 – 2007) se odihnește în careul Cedrilor. Ascult muzică. În afara orelor când cimitirul este deschis, ascult continuu muzică. Mă ridic și închid radioul. – Cine-i? O voce masculină răspunde ezitând: – Vă rog să mă scuzați, doamnă, am văzut lumină. Îl aud cum tropăie pe covorașul de la ușă. – Aș vrea să vă pun niște întrebări legate de cineva care se odihnește în cimitir. Aș fi putut să-i spun să se întoarcă la ora 8.00, când se deschide. – Vin imediat. Urc în camera mea, deschid dulapul iarnă ca să pun pe mine un halat de casă. Am două dulapuri, fiecare cu bară de suspendat lucrurile. Unul se numește iarnă, celălalt vară. Nu au nici o legătură cu anotimpurile, ci cu situațiile de folosire. Dulapul iarnă nu conține decât haine clasice și sobre, pentru a ieși în fața celorlalți. Dulapul vară nu are decât haine în culori vii, doar pentru mine. Port haine de vară sub cele de iarnă și mi le dau jos pe cele de iarnă când sunt singură. Îmi trag deci un halat de casă gri, matlasat, deasupra lenjeriei intime din mătase roz. Cobor să deschid poarta și descopăr un bărbat cam la vreo patruzeci de ani. La început nu-i văd decât ochii negri ce mă fixează. – Bună ziua. Vă rog să mă scuzați că vă deranjez la o oră așa matinală. Afară este încă întuneric și frig. În spatele lui observ că în timpul nopții a căzut un strat de chiciură. Din gură îi ies vapori, ca și cum el ar inspira clăbuci de fum din aburii primelor ore ale zilei. Miroase a tutun, scorțișoară și vanilie. Sunt incapabilă să scot un cuvânt. Ca și cum am dat de cineva căruia i-am pierdut urma de multă vreme. Cred că a dat prea târziu buzna la mine acasă. Dacă s-ar fi întâmplat să-l îndrume pașii pe pragul meu acum douăzeci de ani, alta ar fi fost situația. De ce îmi spun asta? Poate pentru că sunt ani de când nimeni nu a mai bătut la poarta mea de la stradă, în afară de bețivi? Că toți vizitatorii mei vin pe poarta dinspre cimitir? Îl invit în casă, el îmi mulțumește, un pic stânjenit. Îl servesc cu o cafea.