Lumea susţine că am o minte fantezistă - probabil felul cel mai plin de tact de-a spune: „Vorbeşti aiurea!“. S-ar putea să aibă dreptate. De câte ori mă simt neliniştit şi mă poticnesc în cuvinte, mi-e groază de privirile sfredelitoare ale oamenilor şi pretind că nu mi-ar fi, mă prezint cuiva străin şi mă prefac că nu-mi dau seama cât de înstrăinat sunt de mine însumi, de câte ori mă îndurerează trecutul şi-mi vine greu să recunosc că nici viitorul n-o să arate mai bine sau nu reuşesc să mă împac fie cu „unde“, fie cu „cine“ sunt, în fiecare dintre toate aceste momente ce se repetă mult prea des ştiu că mă port absurd. Dar absurdul e la fel de departe de minciună ca şi adevărul. Minciuna întoarce adevărul pe dos. Cât despre absurd, el sudează atât de tare minciuna de adevăr, încât le face pe amândouă de nedesluşit. Deşi chestia asta pare complicată, în realitate e foarte simplă. Atât de simplă, că poate fi exprimată printr-o singură linie. Să zicem că adevărul e o linie orizontală.