Sadoveanu, ca şi Creangă ori Rebreanu, a tins către o imagine universală a ţăranului român. Dacă însă Creangă şi, mai cu seamă, Rebreanu au dat îndeosebi esenţe artistice, Sadoveanu şi-a înscris observaţia într-un ciclu structurat istoric, opera sa oglindind simultan permanenţa şi devenirea, vîrstele, biologice şi istorice, ale ţăranului. De aici şi sentimentul foarte viu că opera sadoveniană defineşte un univers complet, în generalitatea lui, dar şi în detaliul specific, subliniindu-i cu deosebire continuitatea şi soliditatea. E un univers proiectat pe dimensiuni mari, fără început şi fără sfîrşit ca însăşi firea, etern şi schimbător, enigmatic şi generos. Personajele depozitează şi transmit imagini din vremuri imemoriale, locurile înseşi au vibraţia lor interioară f iindcă deţin amintirea unor drame omeneşti petrecute, experienţele se succed aparent pe o linie întreruptă, în realitate repetă şi întăresc elementul statornic.

Toate vîrstele istorice, de la aceea a lui Ştefan cel Mare pînă la aceea contemporană prozatorului, – şi parcă toate în egală măsură respiră contemporaneitate şi istoricitate – beneficiază de cel puţin două valori spirituale constante: eroicul şi eticul. Pe eroii din diverse timpuri ai lui Sadoveanu îi învecinează şi-i leagă condiţia perpetuă a luptei pentru apărarea unei legitimităţi, a unui principiu etic, a dreptului la existenţă sau la dragoste. Ioniţă Comisul revendică vechi drepturi răzăşeşti înaintea lui Vodă Sturza (Iapa lui Vodă), Aniţa îşi ucide bărbatul impus şi plăteşte cu viaţa tăria de a-şi fi apărat dreptul la dragoste (O istorie de demult), Vitoria Lipan îşi atribuie misiunea justiţiară de a descoperi şi pedepsi pe asasinii bărbatului ei pe temeiul unui crez moral situat „deasupra” legilor şi autorităţilor (Baltagul), Gheorghe Ursu îşi face dreptate cu sapa în faţa jefuitorilor „legali” (Ion Rusu Ungureanu). 6 Ei îşi păzesc cu străşnicie lumea lor, materială şi spirituală, şi doar o presiune din afară îi poate smulge din acest univers al suferinţei dar şi al solidarităţii (vezi cazul lui Ion Ursu ori al lui Petrea Străinul). Sadoveanu a concentrat în zbuciumata lume a ţăranului român un întreg tezaur de virtuţi etice, iar dacă primele sale povestiri vădeau o idealizare a ei, era pentru că la începutul secolului mediul ţărănesc constituia singurul refugiu al aspiraţiilor către puritate, nobleţe sufletească şi firesc nutrite de un scriitor umanist.

Satul, cu atmosfera lui frustă, cu obiceiuri şi relaţii dominate de stima aproape superstiţioasă pentru adevăr şi cinste, îi sugera prozatorului iluzia unei insule a omului „natural”, nepervertit de viciile civilizaţiei, de compromisurile morale proprii altor medii sociale. Totodată însă, lăsîndu-i mult în urmă pe contemporanii minori care, suprapunîndu-şi scrierile fie ideologiei semănătoriste, fie celei poporaniste, nu reuşeau să descopere dramele izvorîte din opresiunea socială a ţăranului, Sadoveanu era cel dintîi prozator receptiv la întreaga complexitate a vieţii ţărăneşti. El s-a apropiat, cu o mare intuiţie realistă – contestată de unii critici ai epocii – de sursele adevărate ale suferinţelor ţăranului român, indicînd toţi factorii opresivi (boierii, vechilii, perceptorii, notarii, primarii, popii etc.) care îl deposedau de drepturile tradiţionale.