Intreaga operă literară a lui V. Voiculescu – versuri, proză, teatru – este organizată ca un sistem unitar de răspunsuri la o singură întrebare: Poate omul să se transforme, să-şi schimbe condiţia, să devină întâi un altul, apoi, la un alt nivel de existenţă, Altceva? La începutul drumului său în lume, lipsit de vederea lucrurilor de dincolo de lume, poate omul ajunge, prin râvna lui, să le vadă? Şi cum, pe ce căi şi prin ce mijloace sar putea dobândi râvnita vedere? Şi ce înseamnă a vedea? Punctul din care porneşte scriitorul în configurarea sistemului ideatic ce-i subîntinde opera este omul singur, incapabil să comunice cu ceilalţi, ignorat de ceilalţi şi greşit judecat de ei, omul izolat, neînţelegător şi neînţeles. Textele din această categorie sunt şi ele, prin analogie cu conţinutul lor, înţelese superficial şi considerate simple exerciţii în ansamblul operei literare a lui Voiculescu: Fata din Java, Farsa, Proba, Taina gorunului. La un nivel superior, care implică filosofia existenţială ce opune individul mentalităţii comune devenite infernală, se situează Behaviorism şi Capul de zimbru. Pe o treaptă şi mai sus se află textele în care universul, fie el fizic, fie rămas la stadiul de animal necuvântător, e considerat a fi animat de un suflu, de o energie de aceeaşi natură cu sufletul omenesc, energie care, activată în anume împrejurări, face posibilă comunicarea între regnuri. Pentru acest animism încă incipient, actul magic devine esenţial în trezirea duhului care străbate lumea, iar omul îşi poate activa suflul şi poate comunica şi cu un lac, şi cu un câine, şi cu o pasăre, şi cu o vacă [Lacul râu, Ciobăniţă, Şarpele Aliodor, Lipitoarea, Sezon mort, Vaca blestemata). Deţinătorul puterii magice, şamanul, vrăjitorul, poate comunica cu animalul şi îi poate dirija comportamentul [în mijlocul lupilor). 

Printr-un act magic îndreptat asupra omului însuşi se obţine o modificare sau un transfer de personalitate, ce determină un comportament specific şi o configuraţie spirituală înnoită. Transferul de personalitate, semn al posibilităţii energiei spirituale de a circula în univers, constituie o temă axială în opera lui Voiculescu (Iubire magica, Sakuntala). În acest caz însă, omul este doar un pacient al magicianului, un suferitor al descântecului. Pe treapta următoare, omul încearcă să lucreze el însuşi asupra sinelui, pentru a reactiva puterile duhului latente în el şi pentru a pătrunde, cu ajutorul lor, în fluxul spiritual universal. În acest stadiu, încercările sunt numeroase şi de toate tipurile. Se începe cu iluzia că o modificare fizică poate provoca o modificare spirituală (piesa Demiurgul, antiutopia alegorică Lobocoagulareaprefontalâ), se continuă cu mimarea comportamentului unui anume tip de personalitate, dorit, pentru a interioriza acest tip (piesa Gimnastica sentimentala:), până la regăsirea, în prezent, a arhetipului modelat în illo tempore, la începuturi (Căprioara din vis). 

Şi mai înaintată în practica comunicării universale e fiinţa care poate fi în acelaşi timp agent şi pacient al transformării, fiinţa cu dublă personalitate şi dublă înfăţişare (Schimnicul). Cum actul magic poate fi moralmente ambiguu, benefic şi malefic concomitent, siguranţa situării de partea binelui o dă comunicarea spirituală organizată de o credinţă religioasă. Cea de-a doua axă a operei lui Voiculescu se constituie din încercarea omului de a comunica cu energia spirituală absolută pe care o numim Dumnezeu. Şi pe această axă nuanţele sunt numeroase. Eficientă se dovedeşte, la nivel individual, rugăciunea puternic interiorizată, în care este angajată întreaga personalitate, prin care se poate atinge starea de transformare, de metanoia, regăsirea arhetipului marcând intrarea în fluxul energiei universale (PescarulAmin); iar la nivel colectiv, eficienţa provine din asumarea întregului rău din lume şi din sacrificiul personal pentru izbăvirea omenirii de rău prin reactivarea forţelor binelui, transformarea magului în Mântuitor (Ultimul Berivoi). Astfel de Schimbări la Faţă în lumină – semnul vizibil al energiei universale – sunt posibile; ele prefigurează învierea în lumina dintâi. Semnul lor în lirica lui Voiculescu este poemul iluminării, Taborul. Pe axa căutării metamorfozei spirituale în lumină se situează, pe o treaptă imediat inferioară povestirilor Pescarul Amin şi Ultimul Berivoi, lunga naraţiune Zahei Orbul. Este istoria călătoriei în căutarea luminii – semn fizic şi semn simbolic călătorie ajunsă până în pragul reuşitei, pânzLa pragul minunii, dar nedesăvârşită, cu un final rămas deschis, amânat până la Judecata de Apoi, suspendat între viaţă şi moarte de taina voinţei lui Dumnezeu.