Jurnal de librar a fost, la început, un hashtag pe care-l foloseam la finalul fiecărei povestiri legate de ceea ce mi se întâmpla la muncă şi pe care îl puneam pe Facebook nu atât din dorinţa de a arăta ce amuzantă e viaţa de librar, ci mai mult sperând că publicul larg, consumatorii de carte şi nu numai, vor vedea meseria de librar mai aproape de ceea ce este ea de fapt, şi mai puţin un „ah, ce frumos, stai toată ziua şi citeşti şi mai iei şi salar". Nu, n-ai nici măcar voie să citeşti la muncă, în cele mai multe locuri. Şi chiar dacă ar fi aşa, salariul nu e deloc de invidiat. M-am angajat ca librar la începutul anului 2013, iar de atunci am tot schimbat angajatorul, ajungând însă mereu la cărţi, la a le vinde unor oameni care, de cele mai multe ori, m-au pus În faţa unor situaţii care pe moment păreau ireale şi deloc, dar absolut deloc amuzante. În 2016, după 3 ani de librărit şi fără dorinţa de a mai fi preşul vreunui semianalfabet deţinător de librărie care oferă salariul minim pe economie, alături de multă lipsă de respect, unor oameni care au citit mai mult decât toată familia extinsă a marelui afacerist cu librării, am pus laolaltă tot ce am mai găsit şi mi-am putut aminti În legătură cu cei 3 ani. Frumoşi, dar nu prea. Am lucrat la Început la un stand de carte pe galeria comercială a unui hypermarket. Am plecat de acolo pentru că era un frig-curent-aer-condiţionat-non-stop, Încât am făcut, În vremea aia, toate infecţiile posibile prin gât, nas şi urechi. Apoi m-am Întors acolo, câteva luni mai târziu, pentru că nu găsisem alt job şi vânzarea cărţilor fusese oarecum acceptabilă pentru 900 lei pe lună care răsplăteau ture de muncă de 12, dar deseori şi 13-14 ore, fără mare respect pentru dimineţi sau seri târzii, pentru weekenduri. Da, duminică seara la ora unşpe eu încă vindeam cărţi. Am plecat când cei din conducerea hypermarketului au decis să-mi mute standul fără să-mi zică, trezindu-mă că-mi culeg cărţile împrăştiate pe jos, pe alte standuri şi pe coşurile de gunoi; plângându-mă la cei care mă angajaseră, am aflat că nu trebuie să te plângi atunci când eşti „decât o vânzătoare". Apoi am ajuns să lucrez la un mare lanţ de librării, cu puncte de lucru prin toată România şi cu un management comunist şi defectuos, care nu apreciază schimbarea, ideile, nici măcar puterea cu care eşecul îţi transmite că poate e momentul să regândeşti ceva. După un an acolo şi după ce am ajuns managerul librăriei (mai degrabă fără voia mea, că eram în etapa de moliciune a personalităţii când, dacă zicea cineva „hai", eu mă duceam), mi-am dat demisia cu sentimentul că sunt cea mai jignită persoană din lume. Cerusem, mai bine zis cerşisem, un concediu timp de vreo două luni. În final am primit pe mail aprobarea că hai, fie, ia-ţi de prin data de 20, dar nu mai mult de o săptămână. Mi-am scris cererea, am trimis-o la HR, am plecat fericită să ... well, să dorm, pentru că salariul, nici măcar ăla de manager de librărie, nu e suficient dacă vrei să faci altceva decât să vorbeşti cu porumbeii din vreun oraş vecin pe care să te lauzi apoi că l-ai vizitat ca un turist serios. În prima zi de concediu am fost sunată de unul dintre directori, care s-a crizat că nu sunt la muncă. M-am crizat şi eu, gândindu-mă că i s-au şters cuiva părţi din memorie şi nefiind sigură care era persoana aia. Am despicat firul În paişpe şi am ajuns să zic „m-am gândit că ok-ul de pe mail e suficient pentru a înţelege că da, e ok să plec o săptămână", dar mi s-a spus „draga mea, pe tine nu te-a angajat nimeni aici să gândeşti". Ei bine, demisie.