Zâmbea, deşi cu numai câteva minute înainte adversarul îl aşezase cu umerii pe saltea. Zâmbea încă… Lumea din jur se întreba, desigur, de ce nu e supărat, fiindcă pierduse în ultima clipă. Fusese, în mod evident, mai bun decât celălalt băiat, cu care se luptase. Mai bun, deşi era mai mic decât el!… Când s-a aplecat în faţa spectatorilor, să-i salute, lumea, toată, a izbucnit într-un ropot de aplauze, ca şi când el ar fi fost câştigătorul. De fapt, era!… M-am repezit şi l-am îmbrăţişat… — Bravo, Dănuţ! Ai fost nemaipomenit! i-am şoptit, în timp ce-i sărutam obrajii îmbujoraţi de efort şi de emoţie… Nemaipomenit, să ştii!… Când ai învăţat tu să te lupţi aşa?! … Ai început antrenamentele doar de-o lună şi jumătate… Şi, gata-gata să ieşi campion naţional! — Am şi ieşit, unchiule Geo! mi-a răspuns copilul. De aceea sunt fericit!… Am rămas puţin încurcat. Mă gândeam că, la cei unsprezece ani ai lui, neîmpliniţi, Dănuţ nu înţelesese prea bine ce se petrecuse acolo, pe ring şi că, neluându-l în seamă pe arbitru, care ridicase mina celuilalt băiat, în 4 George Şovu semn de victorie, el se lăsase cuprins de aplauzele spectatorilor şi de strigătele de „Bravo!”, crezând că… — Ai văzut cum am luptat cu mâna dreaptă? Dacă ai şti ce m-a durut în tot timpul antrenamentelor!… Astăzi însă am vrut să nu mă doară. Mi-era teamă că mă învinge Mihai în primele minute… — Bine, dar el este de doi ani luptător, judocan… A mai fost la concursuri, are experienţă… m-am grăbit cu vorbele, ca să-l consolez pe Dănuţ. — Nu de asta îmi era frică, ci de mână, mi-a răspuns băiatul, privindu-mă drept în ochi. De mână, înţelegi? Mihai e bun… e cel mai bun din lot… dar eu pot să-l înving oricând! Am simţit în ultima săptămână de antrenament… Nu i-am spus tovarăşului antrenor, că ar fi zis că mă laud… În clipa aceea, antrenorul, care sosise lângă noi, l-a luat în braţe şi-a început să se învârtească, strângându-l la piept pe băiat…