Un muscoi auriu bîzîia de-a lungul ferestrei de pe palier, pereţii miroseau a vopsea
proaspătă, cu un viraj neaşteptat muscoiul dibui din fericire aerul şi identifică spaţiul dintre
geamurile întredeschise, dispăru. M-am dus şi eu la geam ca să arunc mucul de ţigară.
Curtea de jos era goală, două palme sterpe de ciment în soarele de sfîrşit de august. În
depărtare, verdele uzat al colinelor de peste rîu fumega sub un cer opac. Mi-am controlat cu
mîinile boneta bine pusă pe frunte, nodul şi linia corectă a cravatei, înainte de-a suna.
Uşa s-a deschis brusc de parcă femeia ar fi stat permanent la pîndă în spatele ei.
Era o bătrînică incredibil de trandafirie, micuţă, îmbrăcată în alb şi gri, surîzînd vibrînd
din toate zbîrciturile ei pline de graţie îmi făcu semn să intru. În spatele ei, întunericul unui
coridor lung. Imediat am dat colţul în bucătărie, două scaune gata trase lîngă masă.
"Ei, bravo bravo, ce punctual, e o plăcere, zău" suspină ea fără să-şi stingă surîsul, dînd
aprobator din cap, cu mîinile împreunate.
Mi-am spus numele şi, cu precauţie, mi-am aşezat capela în echilibru instabil pe un
genunchi.
"Dar eşti încă aproape un copil, sfinte Dumnezeule", se întristă ea închizînd pe jumătate
pleoapele şi-am simţit că mă roşesc. "Cine ştie dacă un băiat ca dumneata o să aibă răbdare
ca în situaţia asta... Dar să lăsăm: răbdare."
Rămase în aşteptare ţinîndu-şi răsuflarea, cu buzele uşor întredeschise peste dinţii
artificiali.
Atunci i-am spus că ofiţerul îmi explicase la cazarmă toate amănuntele.
Cu zîmbetul stins, dădu iarăşi aprobator din cap, mîngîindu-şi dosul mîinii drepte cu
degetele slabe de la stînga. Avea mîini extrem de frumoase, străvezii ca foiţa de hîrtie, în
armonie cu ea, cu ambianţa aceea imaculată, cu cele două flori din glastra de pe masă.
"Student, mi se pare. Singur la părinţi?"
I-am spus cîte ceva despre tatăl meu funcţionar, despre mama şi sora mea mai mică. Pe
cînd îmi căutam cuvintele potrivite, cele trei chipuri familiare ieşiră o clipă din ceaţa lor
obişnuită în care imediat după aceea s-au scufundat din nou cu blîndeţe. Mi-am precizat apoi
vîrsta, douăzeci de ani, şi facultatea la care eram înscris, economie şi comerţ.
Mi se părea ciudată vocea care-mi ieşea din gură.
În replică, suspinul nu i-a fost de uşurare.
"Nu ştiu nimic despre tinerii de azi", zise ea în fine eschivîndu-se. "Şi nici pe el, pe el de
dincolo, cu toată marea lui nenorocire, nu reuşesc deloc să-l înţeleg. De vină o fi bătrîneţea
mea. Şi pe urmă: are vreun rost să înţelegi? Să compătimeşti, asta da."
Dar apucată parcă de o frenezie, se ridică iar în picioare şi, surîzînd, cu faţa brăzdată de
mişcări scurte şi iuţi: "Am cafea rece, vrei? Bună. Sau mai bine-o oranjadă? Să nu-mi spui că
nu-ţi place."