Se aude o împuşcătură. Sunetul se plimbă pe deasupra peisajului de deal-munte, pe deasupra pădurii, întâlneşte în cele din urmă i o casă, înaltă, solidă, cu pivniţă la primul nivel şi cerdac deasupra intrării în pivniţă, casă izolată altfel, satul începe abia după vreo două sute de metri, de o parte şi de alta a drumului ce urcă în pantă uşoară, de 7 la sută. în faţa casei e o pajişte largă, verde, încă verde, coborîtoare în pantă domoală spre drum. Nu departe, în spatele casei, se vede tot pădurea de conifere, nepăsătoare şi densă, pătată în margine de culorile vii ale câtorva fagi, mesteceni şi aluni atinşi de toamnă. Lumina e ceţoasă, iar vântul bâzâie uşor prin frunziş, e o dimineaţă răcoroasă, e sfârşit de septembrie. Casa doarme, cu tot ce e în ea. Somnul cel dulce al dimineţii. Pe nesimţite, zgomotul vântului se înteţeşte şi se transformă într-un zgomot de motor. Un camion urcă probabil pe serpentinele drumului pietruit către sat. Din spatele casei, ocolind-o, apar eu, un om mai degrabă tânăr, abia am trecut de 40 de ani. Ţin în mână o furcă murdară de gunoi de grajd. Privesc cu atenţie, peste pajişte, spre locul străjuit de arbori din care ar urma să apară camionul. Mă numesc Vasile Paicu, sunt profesor de franceză la Liceul Silvic şi locuiesc cu soţia mea, Elena, în casa care a aparţinut socrilor mei, acum decedaţi. Mi se mai spune şi Bazil, mai ales de către colegi. Soţia mea e gravidă în luna a treia. * Sau totul la persoana Întâi, indicativ, prezent (n.a.). În sfârşit, camionul apare şi este încărcat cu mobile dintre cele mai nepotrivite cu peisajul. Mobila unui apartament de oraş: oglinzi, lampadare, fotolii largi, cu braţe groase, un scrin. Ciudata apariţie îmi traversează câmpul de vedere lăsându-mă o vreme indiferent. 

Când este chiar în faţa mea însă… La fereastra din dreapta camionului, chipul unei fete foarte tinere şi foarte frumoase. Ea întoarce capul o singură fracţiune de secundă spre casa pe care ezit să o numesc „a mea”. Nici nu sunt sigur că m-a văzut cum stau aşa prostit, cu furca murdară de bălegar în mâna dreaptă. In continuare, profilul ei de zână rămâne nemişcat cât timp camionul mai defilează pe şosea şi se pierde apoi între arborii din marginea satului. Rămân o vreme cu privirea aţintită spre locul în care a dispărut camionul. Zgomotul motorului scade. Când dau să plec din nou spre grajdul din spatele casei, aud prin fereastră telefonul sunând în salonaş. Mă opresc ş ciulesc urechea. Nu, nu m-am înşelat, e ţârâitul telefonului. Las furca lângă perete şi urc treptele cerdacului. 6ând deschid uşa, zgomotul strident al telefonului mă face să mă strâmb ca după lămâie. La celălalt capăt al firului este directorul liceului. Dacă m-aş vedea acum într-o oglindă, aş compara grimasa pe care o fac cu aceea a unui băutor după prima înghiţitură de vodcă. Nu mă văd. Mă uit pe fereastră jucându-mă cu perdeaua înflorată. O rafală de vânt, ceva mai puternică, face pădurea să geamă. Directorul vrea să ştie dacă zgomotul pe care-l aude el dinspre vale vine de la un camion cu mobilă. „Da, îi spun, tocmai a intrat în sat, e plin cu mobile de oraş şi are în cabină o frumuseţe de femeie!” Bătrânul profesor e puţin derutat de ultima parte a propoziţiei mele, apoi se repliază şi mă roagă cu un ton de comandant de pompieri să alerg la internat şi să-l trimit pe pedagog la scoală cu vreo zece elevi care să ajute la descărcat. „De ce nu, îi zic, deşi n-am terminat de rânit la vite, îmi face plăcere să vă servesc.” închid eu telefonul, ca să nu-i las timp să-mi mulţumească. Trag cu urechea spre camera în care doarme Elena; nici o mişcare. Cobor treptele cerdacului, apuc furca şi pornesc spre partea din spate a casei. Chiar de lângă grajdul meu începe o cărăruie care scurtează prin pădure drumul spre centrul comunei. înainte de a mă angaja pe cărare îmi aduc aminte că am luat furca după mine şi o arunc cu putere înapoi, spre casă, ca pe o suliţă.