După ultima noapte în care soarele a luminat la miezul nopții, valurile au împins la mal, pe plaja din Longyearbyen, un trunchi de copac. Tommy avea cinci ani și era singur în fostul port comercial. După ce s-a perindat o vreme printre pereții metalici ruginiți, s-a așezat, rezemat cu spatele de un container, ca să se încălzească la razele soarelui care apunea și a citit rar, pe silabe, cuvintele Tollpost Globe pe laterala acestuia. Așa cum stătea acolo și scurma pământul nisipos cu un bețișor, i-au atras atenția frunzele. Răsăreau din pământ în apropiere, iar nuanța de verde părea complet nefirească pe țărmul cu stânci negre ale fiordului. Băiatul s-a ridicat fără să dea drumul bețișorului care se dovedise a fi cel mai bun pe care-l găsise în ultima vreme, drept, lung și greu de rupt, și a pornit alergând ușor spre plajă. Pe pământul întunecat se zărea un copac, paralel cu marginea apei, cu coroana întoarsă spre delta râului Adventdalen, situată în est și cu rădăcinile spre vest, spre întunecatul Isfjorden.

— Un copac! a exclamat Tommy, de parcă strigătul lui ar fi făcut trunchiul să devină mai adevărat. În Svalbard, valurile mereu scoteau la mal copaci: trunchiuri mari de zadă, brad și pin. Împinși de vânt și de curenții marini, aceștia erau aduși tocmai din Siberia. Lustruiți perfect de valurile mării, curățați de scoarță, cu miezul alb la vedere, grei și îmbibați de apă, infestați de o multitudine de creaturi marine de-a lungul anilor petrecuți în mare, nu mai arătau a copaci. Acum trunchiurile nu erau decât umbrele copacilor falnici de odinioară. Dar acest copac era diferit, nu era o umbră, părea să fie viu și avea coroana mare și deasă.

E drept că frunzele erau încrețite și lăsate, dar multe dintre ele se țineau bine pe ramuri și chiar dacă păreau puțin cam spălăcite și terne, în mod cert își păstraseră o nuanță verzulie. Cu grijă, Tommy a rupt o frunză. În momentul acela, i-a dat drumul nuielușei care i se păruse atât de frumoasă în urmă cu doar câteva clipe, însă acum, după întâlnirea cu copacul enorm, plin de brațe vii, nuielușa parcă se uscase și murise. Frunza s-a desprins cu ușurință. Băiatul și-a plimbat degetul pe suprafața ei verde, a întors-o pe fiecare parte și a observat că era de un verde mai intens pe față. A apucat frunza de margine, între degetul arătător și degetul mare, și a ridicat-o în lumina soarelui, a închis un ochi și a cercetat cu atenție cum lumina era filtrată prin suprafața verde, ca printr-o țesătură subțire. Frunzele erau dispuse pe pețioluri lungi și paralele, asemenea unor mici familii. A rupt o ramură întreagă și le-a numărat. Avea nouă frunze în total. S-a dus mai departe pe plajă și s-a așezat lângă trunchi. A atins scoarța cenușie, aspră și noduroasă și a mângâiat-o cu grijă.

— Un copac frumos, a rostit. După aceea, și-a apropiat nasul de trunchi și l-a adulmecat trăgând aer puternic în plămâni. — Scoarță, și-a spus. Așa miroase scoarța de copac. S-a ridicat din nou în picioare. A făcut un pas îndărăt ca să-l vadă mai bine. Mai văzuse el fotografii cu copaci și cu păduri de multe ori și știa că puteau să fie de toate mărimile. Cei mai mari copaci din lume crescuseră odată demult într-un loc numit California, așa îi povestise bunica paternă. Copaci mamut care puteau trăi până la 4 000 de ani și puteau atinge chiar și 100 de metri înălțime. Tommy știa că doi pași de-ai lui însumau un metru, așa că s-a dus în grabă până la coroana copacului și s-a pus pe numărat. Era greu. Se chinuia să țină minte că nu un pas, ci doi pași de-ai lui fac un metru.

A numărat cu voce tare ca să nu piardă șirul, dar numerele se învălmășeau și a trebuit să o ia de la capăt de mai multe ori. Dar, într-un final, știa cât de mare era copacul. — Douăzeci și trei de metri, a rostit. În Svalbard a ajuns un copac de douăzeci și trei de metri lungime. Îi vâjâia capul de la atâta socotit. S-a gândit să o cheme pe bunica, pentru că, ori de câte ori se întâmpla ceva important în Svalbard, bunica știa cel mai bine ce era de făcut. Dar mai întâi trebuia pur și simplu să se odihnească, de aceea s-a întins pe jos, lângă copac, cu brațul stâng încolăcit pe trunchi. A găsit o poziție cât de cât confortabilă pe pământul stâncos și a luat copacul în brațe. Nu s-a gândit cât timp avea să rămână întins acolo, oricum nici nu știa ceasul, și nu îl aștepta nimeni, din câte știa el, în orice caz. În afară de asta, avea o relație destul de abstractă cu timpul – timpul trecea doar atunci când făcea ceva. Și acum nu făcea nimic, doar zăcea întins, sub razele calde ale soarelui, perfect normale în perioada aceasta a anului, și se gândea la copac, la trunchiul lui, la frunze și la faptul că era obosit. Apoi a adormit. Un trup firav de copil, cu brațele încolăcite în jurul unui copac, pe o plajă cu pietre negre. Vântul sufla ușor și făcea valuri mici care se spărgeau la mal, lăsând în urma lor o dantelă de spumă și de bule albe. Apa întunecată se izbea de munții înalți, brăzdați de alunecările de teren care lăsaseră pământul crestat printre fâșiile înguste de vegetație. Tufe, iarbă și fânețe creșteau pe terenurile întinse, iar pe zonele înclinate, orientate spre soare, creștea o mantie de flori mici, galbene și roz. Pescărușii treceau pe deasupra, zburând dinspre deal spre fiord, apoi dispăreau în depărtare, spre munte, unde își făcuseră cuiburile. Dar copilul nu vedea nimic din toate acestea, pentru că dormea dus. Vocea stridentă a unei fetițe l-a trezit brusc. — Tommy? În vocea aceea se ghiceau disperarea și frica.

— Hei? Dormi? El s-a ridicat în șezut și, la început, nu știa unde se află. Apoi și-a întors privirea în spate și a zărit crengile încolăcite în jurul lui. Își simțea trupul înțepenit și brațul amorțit după ce îmbrățișase trunchiul copacului. — Tommy, ce cauți aici? S-a întors și s-a uitat fix la Rahela. Era la o oarecare depărtare, cu mâinile în șold, cu capul într-o parte și o privire uimită. Era de-o seamă cu el, dar cu un cap mai înaltă. Era slabă și avea spatele drept, umeri ascuțiți și părul aproape în permanență gras. Asta mai ales după ce ambii ei părinți muriseră într-o avalanșă nu cu mult timp în urmă. Acum venea în fugă spre el, iar în urma ei săreau pietricele de culoarea cărbunilor, dar Rahela nu-și dădea seama, pentru că avea mișcări foarte line, ca ale unei feline, de parcă nici nar fi atins pământul. S-a oprit și a privit cu ochii mari de mirare. — Avem un copac? Este uriaș! Tommy s-a ridicat în picioare și s-a postat în fața trunchiului. — Eu l-am găsit. — Da, dar nu îți aparține. Ea l-a dat puțin deoparte, dar el i-a simțit forța și s-a ținut tare pe poziții, refuzând să se dea din calea ei.

— Eu l-am găsit, a repetat. Privirea ei s-a îngustat, curiozitatea și bucuria au dispărut. — Deci este doar copacul tău? El a încuviințat. — Și l-ai ținut în brațe! a spus ea răspicat, însă pe un ton tăios și jignitor. — Ba n-am făcut asta! — Ba da! a strigat ea și mai tare. Tommy a îmbrățișat un copac! Tommy a îmbrățișat un copac! Apoi a început să cânte Tommy a îmbrățișat un copac, pe aceeași melodie pe care ar fi cântat că el s-a sărutat cu cineva sau că a făcut pipi pe el. — Nu, nu l-am îmbrățișat, a contrazis-o. N-am făcut asta. Dar ea o ținea una și bună pe-a ei. — Tommy a îmbrățișat un copac, Tommy a îmbrățișat un copac! Lui Tommy îi bătea inima cu putere din cauza supărării și furia s-a extins în corpul lui asemenea ramurilor unui copac.

— Ba nu, a spus el, mai încet de data aceasta. — Dar te-am văzut, a insistat Rahela, te-am văzut! — Ba nu! a ripostat Tommy. Rahela s-a întors spre copac și l-a măsurat cu privirea. — Și nici măcar nu este un copac adevărat. E mort, doar ai văzut și tu asta. El s-a întors spre copac și priveliștea devenise mai dezolantă parcă, iar culoarea verde părea mai pală, multe dintre frunze se desprinseseră și fuseseră luate de vânt. Rahela s-a apropiat, i-a tras un picior copacului, făcându-l să se zguduie și să-și mai piardă din frunze. — Știi că n-o să vezi niciodată un copac adevărat, Tommy. Copil de Svalbard ce ești! A rostit vorbele încet, pe un ton aproape neutru și s-a dus foarte aproape de el.

— Nici măcar nu e viu, a spus ea uitându-se în ochii lui, atât de aproape, încât el îi simțea mirosul respirației, care era surprinzător de dulce. E doar o mortăciune. Copacul tău e la fel de mort ca și cadavrele care sunt arse în crematoriu! Picioarele lui Tommy îi spuneau să fugă de acolo, dar mâinile lui doreau altceva. A ridicat mâna și a lovit-o. Nu a fost o lovitură prea reușită. A semănat mai degrabă cu o palmă dată în joacă. Dar a lovit-o intenționat, iar ea a înțeles lucrul acesta. Rahela a reacționat și l-a lovit și ea. Atât a lipsit și Tommy s-a aruncat asupra ei. Îi strângea cu putere trupul slab, de parcă ar fi îmbrățișat-o, și cu cealaltă mână a dat să o apuce de părul ei negru care atârna șuvițe, dar ea s-a răsucit spre fața lui cu unghiile ei mari și netăiate. L-a zgâriat pe față cu ghearele atât de tare, încât s-a auzit cum îi sfâșie pielea. — Oprește-te! a răcnit el, apoi i-a dat drumul și și-a dus mâna la față. Avea sânge pe vârful degetelor. A atacat-o din nou. A înghiontit-o, a tras de ea, a smucit-o și a încercat să o lovească. Dar ea era rapidă și puternică. Într-o clipă, picioarele lui Tommy au cedat, nici el nu a înțeles cum a fost posibil una ca asta, dar a căzut pe pământul tare și pietros. — Au! Nici nu s-a dezmeticit bine, că ea s-a suit pe el, l-a prins de mâini și i le-a țintuit pe pământ, deasupra capului. — Ești ciudat, Tommy! — Nu! Nu sunt!