GREVA din PITEŞTI (1956) Începând din iarna anului 1954-1955, de când ajunsesem în Piteşti, regimul din închisoare nu făcuse decât să se înrăutăţească. Dispoziţiilor extrem de aspre privitoare la condiţiile de viaţă propriu-zise (alimentaţie, higienă, cazare, asistenţă medicală etc), li se adăugau măsurile abuzive şi brutalităţile pornite din iniţiativa personală, a comandantului Mândreş. Toate plângerile şi protestele noastre repeta-te, prin care sesizasem diferitele comisii venite în inspecţie, fie din partea Direc-ţiei Generale a Penitenciarelor, fie din partea Ministerului de Interne, nu dădu-seră nici un rezultat. Abuzurile lui Mândreş aveau, în mod evident, binecuvântarea tacită a organelor superioare, care, chiar dacă ne ascultau reclamaţiile şi ne promiteau că vor da dispoziţii de îndreptare a situaţiei, nu luau niciodată vreo măsură în acest sens. După un an de zile, starea de degradare fizică a deţinuţilor atinsese acea limită inferioară, la care, la cea mai mică solicitare în plus, organis-mul nu mai putea face faţă. Situaţia tuturor devenise extrem de precară. Cei mai afectaţi erau bătrânii, care ajunseseră la capătul puterilor. Viaţa le atârna de un fir de aţă. Orice nouă încercare, care venea să se adauge vicisitudinilor traiului de fiecare zi, îi găsea dezarmaţi. Epidemia de gripă le rărise deja rândurile. Bolile cronice de ficat, inimă, stomac etc. Se agravaseră din lipsă de îngrijire. Noi afecţiuni apăruseră din aceleaşi motive. Subnutriţia prelungită, lipsa de aer, de igienă, frigul din timpul iernii şi căldura sufocantă din celulele supraaglomerate vara ne consumaseră, treptat, ultimele forţe. În starea în care ne aflam, o săptămână de beci putea fi oricui fatală. Aşa cum îi fusese comandorului Condeescu! Conştienţi de slăbiciunea şi lipsa noastră de rezistenţă, devenisem excesivi de prudenţi, dar pedepsele erau inevitabile. 

Mândreş continua să-şi caute cu acelaşi sadism victi-mele prin celule, împărţind pedepse în stânga şi în dreapta, cu, sau fără motiv. Pe lângă anemia fizică de care sufeream toţi, apăruseră şi semnele mai grave ale unei apatii şi resemnări de rău augur. Descurajarea şi pesimismul erau în creştere, subminând încet, dar sigur, moralul fiecăruia. În această stare de spirit, puţin propice unei reacţii, a luat totuşi naştere ideea organizării unei acţiuni, care să ne scoată de pe făgaşul pe care intrasem. După toate încercările, fără succes, făcute în limitele admise de regulament, adică raportându-ne doleanţele în ordine ierarhică, mai întâi şefului de secţie şi apoi succesiv ofiţerului de serviciu, ofiţerului politic, comandantului şi diferitelor comisii venite în inspecţie, alternativele permise fuseseră epuizate. Nu numai că demersurile întreprinse pe căile aşa-zis regulamentare nu ne-au adus nici o satisfacţie, dar, în majoritatea cazurilor, sau soldat cu represalii. Şi iată cum: deţinutul n-avea dreptul să raporteze decât chestiuni personale. În cazul că se conforma întocmai acestei prevederi, plângându-se de carenţele tratamentului la care era supus, i se răspundea prompt că administraţia nu-i putea crea lui un regim special, cu atât mai mult cu cât ceilalţi deţinuţi nu-şi manifestaseră vreo nemulţu-mire în această privinţă. Dacă, în schimb, se declara purtătorul de cuvânt al celor-lalţi deţinuţi, exprimându-şi plângerea în numele tuturor, era imediat taxat de agitator şi instigator la revoltă, şi primea pentru asta o săptămână sau zece zile în beci. O adevărată perlă de interpretare dialectică! Am ajuns astfel, în disperare de cauză, să reflectăm şi la alte căi, pentru a încerca să ieşim din impas. Ideea unei greve a foamei, cu toate riscurile pe care le comporta, ţinând seama de starea noastră fizică, a început să-şi facă tot mai mult loc în mintea noastră, ca unică tentativă la care mai puteam recurge, pentru a ne salva de la moartea lentă, de care ne apropiam inexorabil, cu fiecare zi care trecea. Discuţiile despre eventualitatea pornirii unei greve s-au menţinut, la început, la un nivel pur teoretic. Condiţiile ce trebuiau îndeplinite, pentru ca o astfel de acţiune să aibă cât de cât şanse de reuşită, ni se păreau imposibil de realizat. Era în primul rând vorba de a obţine o participare masivă şi de a demonstra totodată hotărârea noastră fermă de a nu ceda în faţa represaliilor ce se vor dezlănţui sau a promisiunilor amăgitoare, cu care vom fi confruntaţi din partea administraţiei, în încercările ei de a sparge greva. Mai toţi consideram că numai o grevă de mari proporţii, de lungă durată şi fără defecţiuni în rândul participanţilor, putea constitui un mijloc de presiune, cu oarecare sorţi de izbândă…….