Moartea, cu totul neaşteptată, a tensionat conştiinţa cititorilor, contribuind la definitiva aşezare a lui Marin Preda între reprezentanţii cei mai de seamă ai literaturii române contemporane. Dramaticul sfârşit venea la scurt interval după ce tirajul de masă al trilogiei Cel mai iubit dintre pământeni răscolise conştiinţele cititorilor. Trăind încă, literatura română s-ar fi îmbogăţit, neîndoios, cu alte creaţii, şi drumul său ascendent, ca expresie a artei profesioniste, îndreptăţeşte regretul încheierii destinului marelui scriitor. Moartea a grăbit dintr-odată luminiscenţa constelaţiei sale, în care se înscriau Moromeţii, Intrusul, Delirul, Imposibila întoarcere, Cel mai iubit dintre pământeni şi toate celelalte volume, rod al unei munci scriitoriceşti de patru decenii. Cu acuta „aventură a conştiinţei”, Marin Preda a năzuit să aducă spaţiul românesc spre culmile desăvârşite în scrisul modern de mari personalităţi ale lumii, precum Kafka şi Hemingway, Steinbeck şi Faulkner, Gorki şi Joyce, Céline şi Camus, Borges şi Marquez. Drumul, mereu ascendent, uimeşte, la fiecare nouă lectură, şi sporeşte dimensiunea, devenită mult mai clară în perspectiva timpului, a unei opere de excepţie înfăptuită de un scriitor ajuns astăzi de interes mondial. Creaţia literară a lui Marin Preda este acum bine cunoscută, atât din ediţiile şi tirajele scrierilor, cât şi din mărturii şi interpretări. Fundamentale desluşiri au adus, în 3 decursul vremii, Mihai Ungheanu – autor şi al celei dintâi monografii, publicată încă în timpul vieţii scriitorului – şi Eugen Simion, Ov. S. Crohmălniceanu şi Al. Piru, Paul Georgescu şi Nicolae Ciobanu, Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu, o bibliografie a criticii conţinând peste o mie de titluri, între care şi câteva micromonografii sau studii întinse semnate de Ion Bălu, Vasile Popovici, Cornel Ungureanu, Ion Cristoiu şi alţii. Mai puţin lămurită şi rămasă doar parţial cunoscută este publicistica lui Marin Preda. Creatorul însuşi a simţit nevoia să-şi dezvăluie „aventura conştiinţei” şi astfel, a tipărit două mici capodopere, Imposibila întoarcere şi Viaţa ca o pradă. Conţinutul lor devine însăşi istoria cunoaşterii de sine, acea sine a sa teoretizată şi desenată surprinzător de un alt mare spirit românesc al veacului, Constantin Brâncuşi.

Viaţa ca o pradă este mărturia drumului de la clipa trezirii „dintr-un somn” la voinţa de a elabora Moromeţii. Imposibila întoarcere reprezintă confruntarea lui, ca scriitor şi cetăţean, cu problemele vieţii cotidiene, în special dintre anii 1965 şi 1971. Dar, cum se configurează omul şi creatorul Marin Preda de după Moromeţii şi până la 16 mai 1980? A dat el însuşi la această întrebare, în decursul vremii, numeroase răspunsuri care, iată, pot alcătui un masiv tom, expresiv, ca un jurnal de gândire şi creaţie, liber de orice închistare şi teamă. Sunt cuprinse, aici, cele mai multe din mărturiile sale concepute vreme de un sfert de veac, adică începând de pe la 30 de ani. Ele reprezintă gândirea sa matură şi nuanţată asupra creaţiei şi a vieţii. Când a apărut la Marin Preda tentaţia publicisticii? Viaţa ca o pradă, care dezleagă atâtea probleme în legătură cu devenirea lui Marin Preda şi cu lumea pe care a străbătut-o, vine cu o mărturie importantă şi în această privinţă. Ne aflăm în momentul literar de după debutul scriitorului la Popasuri şi al publicării primelor nuvele, când, cum relatează singur, trebuiau să capete o ripostă hotărâtă din partea tuturor condeielor progresiste, acei câţiva gazetari de la Porunca 4 vremii, Neamul românesc, Viaţa, potrivnici spiritului democratic, antirăzboinic al presei progresiste. La această luptă plină de riscuri, tânărul povestitor de 20—21 de ani (suntem în 1942—1943) nu putea să participe, întrucât „nu ştiam pur şi simplu să scriu articole şi multă vreme n-am ştiut, am considerat totdeauna acest dar ceva aparte, pe care îl ai sau nu”.1 Timpul, biruinţa fără tăgadă a Moromeţilor şi desigur necesitatea de a fi prezent ca o mare conştiinţă a epocii aveau nu numai să dezmintă această rezervă juvenilă, ci să-l angajeze puternic în solicitările dificile şi seducătoare ale jurnalisticii. Cel dintâi text manuscris şi semnat de Marin Preda datează din 1942 şi se află în Arhiva Radioteleviziunii.

Este o conferinţă difuzată la 7 decembrie 1942, cu titlul Mateiu Caragiale – un cavaler al crepusculului. Radioul românesc, înfiinţat la 1 noiembrie 1928, dar funcţionând de mai înainte cu programe experimentale, îşi organizase, datorită unor importante personalităţi diriguitoare ale „scenei undelor”, ca Dimitrie Gusti, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu, Gh. D. Mugur, Victor Ion Popa şi atâţia alţii, mai multe cicluri de lecturi şi conferinţe, susţinute de cele mai distinse personalităţi ale culturii naţionale. După cum am precizat în alte locuri, doctorul V. Voiculescu, director al programului vorbit, a impus şi în timpurile grele ale războiului continuarea seriei de conferinţe zilnice, grupate sistematic în cadrul unei Universităţi radio româneşti, apreciată de altfel şi peste hotare, pentru conţinutul ei exact şi pentru larga înţelegere a valorilor umanităţii. Aşa se face că, la secţiunea literară a acestei Universităţi, a fost programată o conferinţă despre Mateiu Caragiale.