Potrivit unei legende de inspiraţie gnostică, în cer s-a dat o luptă între îngeri, în care cei aflaţi de partea arhanghelului Mihail iau învins pe cei ai Balaurului. Aceia dintre îngeri care, nehotărâţi, sau mulţumit să privească au fost alungaţi pe pământ pentru a face aici alegerea la care nu se putuseră hotărî acolo sus; alegere cu atât mai anevoie de făcut cu cât nu păstrau nici o aducere-aminte despre luptă şi mai puţin încă despre atitudinea lor echivocă. Începutul istoriei s-ar datora, aşadar, unui moment de ezitare, iar omul ar fi rodul unei şovăieli originare, al neputinţei de a fi luat o hotărâre înaintea izgonirii sale. Azvârlit pe pământ pentru a învăţa să opteze, el va fi osândit să făptuiască, să fie robul aventurii şi nu va fi în stare să-şi împlinească osânda decât atunci când îl va fi sugrumat pe spectatorul care zace în el. Şi fiindcă numai cerul îngăduie întrucâtva să fii neutru, istoria, dimpotrivă, va apărea ca o pedeapsă a celor care, înainte de încarnare, nu găseau temeiuri să se alăture unei tabere mai degrabă decât alteia. Iată de ce sunt oamenii aşa grăbiţi să-mbrătiseze o cauză, să se adune laolaltă, săşi strângă rândurile în jurul unui adevăr. În jurul cărui fel de adevăr?

n budismul târziu, mai cu seamă în scoală Mādhyamika1 , se pune accentul pe opoziţia radicală dintre adevărul adevărat sau paramārtha, apanajul eliberatului, şi adevărul oarecare sau samvriti, adevăr „învăluit”, mai precis „adevăr al erorii”, privilegiu sau blestem al celui neizbăvit. Adevărul adevărat, care-şi asumă toate riscurile, inclusiv pe acela de a nega orice adevăr, şi chiar ideea de adevăr, este prerogativa omului inactiv, a celui care se situează deliberat în afara cercului faptei şi pentru care important e doar să cuprindă cu gândul (deodată sau metodic, e totuna) insubstanţialitatea; cuprindere neînsoţită de nici un sentiment de frustrare, ba dimpotrivă, căci deschiderea către nonrealitate implică o misterioasă îmbogăţire. Istoria va fi pentru el un vis urât, la care se va resemna, de vreme ce nu doar el, ci nimeni nu e în stare să aibă coşmarurile pe care le doreşte. Pentru a pătrunde esenţa cursului istoriei, sau mai degrabă lipsa lui de esenţă, trebuie, de bună seamă, să ne plecam în faţa evidenţei că toate adevărurile pe care le cară cu sine sunt adevăruri ale erorii; şi sunt aşa fiindcă atribuie o natură proprie celor ce n-o au şi o substanţă celor ce nu pot să aibă. Teoria dublului adevăr ne permite să desluşim locul pe care-l ocupă, pe scara irealităţilor, istoria – paradis al somnambulilor, obnubilare în marş. La drept vorbind, ea nici nu e cu totul lipsită de esenţă, de vreme ce-i esenţă a amăgirii, cheie pentru tot ce ne întunecă vederea, pentru tot ce ne ajută să trăim în timp.