Anul 1920, când vede lumina tiparului Ion al lui Liviu Rebreanu, înscrie o dată crucială în istoria romanului românesc modern, prin depăşirea opticii idilicsemănătoriste asupra satului. Puţini ştiu însă că, la scurt timp, un alt roman rural remarcabil avea să consolideze această formulă a realismului social şi psihologic: la concursul organizat de ziarul Dimineaţa, s-a remarcat romanul Voica, semnat de o tânără necunoscută, pe nume Henriette Yvonne Stahl. Romanul avea să fie publicat în 1924 în revista Viaţa românească şi apoi în volum, prilej pentru criticul G. Ibrăileanu de a-şi exprima surprinderea că o domnişoară crescută într-un mediu intelectual citadin a putut observa viaţa satului cu atâta obiectivitate şi prospeţime. Păstrând proporţiile, Voica poate fi considerat o replică feminină la Ion: o scriitoare reflectă tema pământului din perspectiva universului sufletesc al unei femei de la ţară. Lipsit de amploarea viziunii lui Rebreanu, Voica este totuşi o creaţie notabilă prin registrul major al scriiturii. Romanul se deschide cu o imagine-impact perfect integrată în strategia naratorială: Voica plânge amar, ghemuită la pământ, cu capul în poală. A fost bătută de bărbat şi, năpăstuită, nu-şi găseşte liniştea. În această jale neostoită, a cărei cauză se dezvăluie treptat, tânăra ţărancă exprimă drama condiţiei ei biologice şi sociale. Ea nu poate avea copii, ceea ce bărbatul, Dumitru, refuză să înţeleagă. El vrea să aducă în casă un copil nelegitim, făcut cu altă femeie, în timpul războiului. Nu nevoia afectivă îi motivează dorinţa: pentru ţăranul cu oarecare stare materială, copilul reprezintă stabilitatea proprietăţii şi garanţia continuităţii forţei de muncă în gospodărie. „Copilul îmi trebuie, spune Dumitru. 

Ne facem bătrâni şi neputincioşi. Pe a cui mână laşi averea?” Prin aceeaşi optică lipsită de sentimentalism, Voica vede în copilul străin pe uzurpatorul drepturilor ei materiale, capabil, când va fi mare, chiar s-o alunge din casă. Ca să se simtă în siguranţă, femeia îi cere imperios bărbatului să-i pună pe numele ei cele două pogoane de pământ de lângă grădină; bărbatul însă nici nu vrea să audă. Viclenia instinctuală a ţăranului, dar şi un „glas al pământului” ce vine din profunzimile fiinţei sale, ca şi în cazul lui Ion, o îndeamnă să născocească un plan spre a-l îndupleca pe Dumitru să-i dea pământ: să plece de acasă, să-l lase cu toate treburile gospodăriei pe cap, până când, copleşit, o va ruga să se întoarcă. Niciun moment nu-i trece prin suflet teama înstrăinării bărbatului din cauza acestui copil pe care ea nu i-l poate dărui. Fuga Voicăi de acasă e un protest buimac faţă de condiţia ei de femeie, fără sorţi de izbândă. Ţăranca nu ia în calcul şiretenia bărbatului, cel puţin egală cu a ei, când e vorba de pământ. Apoi, mentalitatea patriarhalistă a lumii satului nu-i aprobă gestul de independenţă, considerându-l îndreptăţit pe Dumitru să-şi aducă în casă o altă femeie, chiar şi o fată mare. Învinsă, umilită, Voica se întoarce sub autoritatea bărbatului, fără să fi obţinut nimic. Henriette Yvonne Stahl a realizat prin Voica portretul unei ţărănci dârze şi încăpăţânate, a cărei putere de a lupta şi de a răbda se frânge numai din cauza ascendentului social al bărbatului în societatea tradiţională. Romanul Voica propune o tehnică naratorială foarte originală pentru perioada respectivă. Eroina este observată din perspectiva altui personaj, tot o femeie, o domnişoară de la oraş, găzduită temporar în casa ei. Faptele, atitudinile, cuvintele Voicăi se oglindesc în conştiinţa „domnişoarei”, o străină de lumea satului, un „personaj reflector”, fără nume şi fără corporalitate. E un personajoglindă mult diferit de senzitiva Mini a Hortensiei Papadat-Bengescu (romanul Fecioare despletite nu era la data aceea decât, poate, un proiect latent), o conştiinţă lucidă şi raţională. Ea observă lumea satului cu un ochi curios şi atent, înregistrând cu obiectivitate viaţa unor oameni primitivi, nepăsători şi cruzi, care urmează automatismele muncii pământului şi gospodăriei rurale, fără efuziuni sentimentale şi fără mari bucurii.