Doamna Baroncelli avea de gând să se sinucidă în seara aceea, tăindu-şi venele încheieturilor. Hotărârea fusese luată după mii de reflecții care, până la urmă, o surprindeau pe ea însăși prin tonul lor rațional și calm. Pregătirile se desfășuraseră în aceeași liniște deznădăjduită și mută. Și totuși adevăratul sens al actului său, sensul fizic (durerea, sângele...) i se vădi târziu, aproape în ultimele minute. La căderea nopții, părăsi salonul apartamentului ei, un salon în care domnea o ordine mai scrupuloasă ca oricând, unde până și plantele din ghivece erau proaspăt udate și unde, pe masă, pe o față bine călcată, așezase un bilet adresat lui Marcel, omul care făcea livrările: un scris frumos și ferm anunța sinuciderea și îi cerea bărbatului să intre în încăperea adiacentă pe care amândoi o numeau, ironic, „galeria oglinzilor“. Ea se îndreptă într-acolo, luând-o pe culoarul strâmt și întunecos care lega casa de această anexă, și intră în „galerie“, o cameră largă și pătrată, transformată, încă de pe când trăia soțul ei, în magazie. Sprijinite de pereți, se ridicau oglinzi destinate băilor, pe care firma lui Serge Baroncelli le instala și le decora. Lăzi pline cu plăci de faianță și de marmură se etajau în întuneric. O cadă mare cu formă veche, insolită ocupa fundul încăperii... Doamna Baroncelli aprinse o lampă veche așezată pe un gheridon și, în lucirea ternă a unei oglinzi, își zări reflexia corpului. O idee foarte simplă, foarte clară o izbi: așadar asta avea să dispară, acest corp feminin, prea carnal, prea cărnos, un corp care nu-i mai plăcea încă din tinerețe și care, fără să bănuiască amenințarea ce apăsa asupra lui, dezvăluia, sub părțile desfăcute ale halatului, acea rotunjime masivă a unui sân gol, acea albeață amplă a unei coapse. Iar în jocul de contraste al umbrei și luminii, mamelonul unui sân, un vârf tare, o aureolă fin canelată, ca pălăria unui hrib.