Capitolul I.

 Când a fost cutremurul cel mare. Era cătră amiază şi soarele bătea cu putere în zidăria sură a Cetăţii. Nu sufla adiere de vânt; se boltea deasupra un cer alburiu de secetă. De douăzeci şi una de zile nu plouase. În partea câmpului, gospodarii nu mai puteau cosi otavă. Asemenea bucurie n-o puteau avea, ca totdeauna, decât oameni din munte. Într-o sfântă zi ca aceea, a Tăierii Cinstitului Cap al lui Ion Botezătorul proroc, era acum mare sfat între munteni, la Ieslele lui Vodă şi la Timiş, şi sub Rarău, şi la Hangu, ca să iasă cu toţii de a doua zi, cu femei şi copii, să înceapă a cosi acea ierbuşcă de matasă, poreclită de ei „dulceaţa cerbilor”. Pe când aici, împrejurul Sucevii, miriştile şi imaşurile erau cafenii. Ţăranii îşi purtau oile şi vitele sub poala pădurilor, spre apa Siretului şi tocmai dincolo de Moldova. Se dovedise, deasemenea, puţin spor la stupi. În acea vară nu ieşiseră nici paroi, nici nu putuseră prisăcarii să reteze a doua oară fagurii mătcilor neroite, cărora ei le zic „buhai”. 

Nu ieşise spor nici la fruptul oilor, deoarece oile merg una cu albinele. Se împuţinase apa şi în fântâni. Spuneau unii oameni vechi că să fie asta semn, ca în anul de la zidirea lumii 6963, când a detunat spurcatul Mehmet-Sultan cetatea Ţarigradului. Şi în acel an s-a prelungit seceta asupra toamnei, până în luna noemvrie; şi monahii de la Aton au scris despre un râu de la Machedonia, care, la 7 noemvrie a acelui an pustiu, s-a vârât sub pământ într-un loc anume, lăsând albia uscată; şi numai după ce s-a vestit căderea Cetăţii împărăteşti şi pieirea lui Constantin-Împărat, au pornit puhoaie mari de ploi şi apa acelui râu numit Vardar a prins a curge iarăşi în albia ei. Asemenea acum, de pe zidurile Cetăţii Domneşti, străjerii văd peste zăvoaie Siretul curgând împuţinat: pare un brâuşor de argint. Şi ziua şi noaptea, în lungul ceasurilor, fâlfâie când şi când dinspre miazăzi aceeaşi aburire caldă. La a treia strajă, în puterea nopţii, când ies spaimele şi înlemneşte firea, aşa de tare se subţiază văzduhul sub clipirea stelelor, de s-aude un cucoş cântând stâns dintr-aşa depărtare, încât nu poate să fie decât de pe celălalt tărâm. Când se descopăr în răsărit genele zilei, întâi se scrijelează zarea cu sânge şi după aceea se arată soarele în senin. Străjerul din chindia de cătră târgul Sucevii îşi înalţă ochii spre flamura de pe palatul măriei sale; boarea dimineţii n-o poate desfăşura. Acea flamură de matasă albastră, cu stema Moldovei – cap de bour şi stea cu cinci crengi – cusută cu fir de aur, a fost adusă măriei sale de cătră doi cinstiţi boieri greci de la Domnia Mangopului, dar de la împărătiţa Maria Comneanca. Acei boieri graşi cu bărbi pătrate au plutit pe Marea într-o caravelă genoveză, de la Cafa până la Cetatea Albă; şi de la Cetatea Albă au venit la Suceava cu călăreţi domneşti şi cu Luca Pârcălabul, aducând şi alte daruri de la Mangop, mai ales brocart italienesc, pentru straiul de mire al măriei sale Ştefan, şi, pe lângă asta, şi cu bună vestire că va sosi chiar Împărătiţa Maria nu târzie vreme la Moldova. Cătră mijlocul lunii septemvrie se va sili înălţimea sa luminată să fie la Suceava. Deci se va bucura ţara de mireasă din viţa autocratorilor de la Bizanţ.