Se înserează. Şi seara cade grabnic, ca în luna lui noiemvrie, din cerul de oţel, peste pămîntul biciuit de crivăţ şi peste Dunărea întărîtată şi pustie. Popa Tonea priveşte, din fereastră, malul pe care se zbat în vînt cîţiva măceşi, şi mai departe, în hăul Dunării, apele ce se frămîntă şi se izbesc şi din larg se varsă către ţărm, ca mii şi mii de şerpi înotători, ţinînd deasupra apei, ager, creste albe, iar în urmă zvîrcolind inele monstruoase. Preotul coboară iarăşi ochii pe Psaltire şi urmînd mai mult pe firul amintirii, decît pe firul cărţii, recitează verse- tele eterne: Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii tale mi le-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai mult decît neaua mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-sevor oasele cele umilite ..."

Da, această bucurie şi veselie duhovnicească le-a cunoscut şi popa Tonea. Erau vremuri cînd psalmul acesta şi toate cetirile bisericeşti răsunau în inimă-i ca frumosul Lumină lină, în serile de priveghere. Dar unde este azi cucernica trezire sufletească a vrednicului preot de astă-primăvară? Unde dreapta pregătire şi plecarea inimii, cu care popa Tonea deschidea, în zori de zi, uşile bisericii, ca să înceapă cele premergătoare slujbei sfintei liturghii? Unde: neprihănirea preotului şi liniştea creştinului? ... „Ţie unuia am greşit şi rău înaintea ta am făcut!" Popa Tonea ridică fruntea-i împovărată şi priveşte, prin fundul înserării, tocmai dincolo, pe ţărmul drept al Dună- rii. Acolo, unde izbeşte puhoiul apelor şi precizează ţărmul cu o lungă linie de spumă, colo lîngă Cladova, printre nucii şi printre merii ce nu se mai disting, se mai vede o pată albă — o casă mai răzleaţă. De această casă se leagă înseara aceasta, şi se leagă de şapte luni de zile, jalea şi taina inimii lui popa Tonea. „…întoarceți faţa de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dum- nezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa ta şi duhul tău cel sfînt nu-1 lua de la mine ..." O, creştin întinat! o, preot trădător! ... nu înţelegi că aceste duhovniceşti mioare ale inimii prorocului nu pot să se mai găsească, pe calea inimii tale, nici la dus şi nici la întors?

Căci la ce păşune s-ar mai duce, cînd tu, prin taina ta cea ruşinoasă, ai pîrjolit păşunele cucerniciei. Şi unde s-ar mai înapoia, cînd stîna cea tihnită de altădată: iat-o azi arzînd cu pară diavolească! Ai lăsat pe duşman să se apropie şi să-i dea foc, şi priveşte-l azi cum scheaună de bucurie şi ţupăieşte împrejurul focului! Se poate ca această dumnezeiască rugăciune, atît de dornică de roua îndurărilor cereşti, să fi pornit dintr-o inimă, care, în vremuri, cunoscu ea însăşi plugul spintecător al păcatului, holdă nelegiuirii şi focul amarelor căinţe... (Sfinte proroace David, iartă mie, de trei ori păcătosului, întreitul meu păcat!) Se poate; dar holda căzuse sub secera pocăinţii, focul suspinelor arsese miriştea patimei (fără cruţare secerată), iar ploaia lacrimilor spălase şi schimbase ogorul păcătos. Şi atunci, la rugăciunea sfîntului proroc, iertarea şi darul domnului puteau să se pogoare, iar şi iar, ca ploaia peste arăturile de toamnă, ca lacrimile părintelui peste copilul cel pierdut şi regăsit, ca roua peste dimineţile lui mai. Dar care este starea conştiinţei tale, unde este secera, unde torţa ispititoare, unde biruinţa ta, asupra duhului celui rău, care s-a cuibărit în inimă-ţi?... ,,Dă-mi mie bucuria mîntuirii tale şi cu duh stăpînitor mă întăreşte. Învăţa-voi pre cei fără de lege căile tale şi cei necredincioşi la tine se vor întoarce ..." Mai e vorbă! tu creştin plin de lepra iubirii stricăcioase şi preot prins în laţ de către diavolul, putea-vei să mai înveţi pe cei fără de lege căile Domnului şi să mai cîştigi, ca mai nainte, vreun suflet de necredincios? ... S-a isprăvit cu puterea ta, părinte Tone! Bucuria mîntuirii şi duhul cel stăpînitor au zburat din capul tău, ca păsările călătoare, la începutul toamnei! Iarna cugetelor rele şi a năpustirii de către sfîntul spirit domneşte azi în conştiinţa ta.

- Aprinde lampa, preoteasă, şi voi, copii, adunaţi-vă, să mîncăm! Totuşi, fiindcă înspre apus mai atîrnă de bolta cerului ca un policandru de nori galbeni, care ne luminează, ce e drept, decît dintr-o singură luminare — luceafărul de seară — popa Tonea pune Psaltirea în raftul cărţilor şi iese din casă, ca să vadă ce au mai făcut argaţii, prin curte şi prin grajduri. Un foc ascuns şi groaznic îl mistuie pe popa Tonea! El, creştinul cu inima curată, preotul cel mai vrednic de pe plaiurile Mehedinţilor, liturghisitorul cel plin de evlavie și de înaltă conştiinţă, este astăzi pradă grelei dezbinări cu sine însuşi, ispitei gata de izbîndă în fiecare zi, iubirii oarbe, surde, neînstare să priceapă înfricoşatele datorii duhovniceşti ale slujitorului altarului. Zece ani, popa Tonea şi-a păstrat inima vas curat, aşa cum cere sfîntul apostol, aşa cum "se cuvine unei inimi creştineşti şi preoţeşti, datoare să păstreze în ea comoara sfintelor înţelesuri şi a dumnezeieştilor arvune ale credinţii în Isus Cristos. Zece ani, popa Tonea a fost harnic păstor sufletesc turmei lui încredinţate, om frumos la fâpte şi cu nescăzută bunăpurtare, călre mari şi către mici, bărbat fără vină, tată şi gospodar. Datoriile preoţeşti şi le îndeplinea cu cea mai mare luare aminte şi cu cea mai aleasă concentrare, între oile sale cuvîntătoare era bogat în sfaturi evanghelice şi tot atît de bogat în poveţe şi în îndemnuri gospodăreşti. Niciodată nu spunea un cuvînt mai tare decît pe celălalt şi cînd trecea printre norodul său, creştinii se întreceau să vie să-i sărute mîna. În parohia lui, cînd un creştin se întîlnea, dimineaţa, cu popa Tonea, era ca şi cum i-ar fi ieşit cu plin. Credinţa deşartă, că, întîlnindu-te cu un preot, dimineaţa, îţi va merge rău în ziua aceea, murise printre cei care trăiau în preajma acestui preot. Viaţa, casa şi ograda lui erau icoană vie, sub ochii tuturor, că tot ce zice şi sfătuieşte în biserică şi în lume îndeplineşte mai întîi la el acasă. Preoteasa era o femeie plină de frica lui Dumneizeu, cuminte, simplă, harnică şi mai presus în cinste femeiască decît toate celelalte femei de prin prejur, aşa cum se cuvine să fie soţia unui preot. În sfîrşit, Dumnezeu dăruise lui popa Tonea şi cinci copii, care creşteau sănătos şi sub cucernică povaţă, în casa părintească.

Dar peste tot acest noroc şi această zi frumoasă, s-a lăsat, în inima lui popa Tonea, în prima duminecă de după Paşte, un nor de la cel viclean. Inamicul care dobîndi, odinioară, voie ca să ispitească şi să cerce inima lui Iov dobîndi, de data aceasta, voie ca să pună la încercare puterile creştineşti şi preoţeşti ale finului sfîntului Antonie. Era, deci, în dumineca Tomei. Popa Tonea tocmai isprăvise un cuvînt către creştini, prin care le desluşea limpede şi înălţător, cum a îngăduit Dumnezeu necredinţa sfîntului apostol Tom a şi cum a făcut-o de folos pentru credinţa noastră, cea de-a pururi întemeiată pe adevărul învierii domnului. Chiar atunci, intră în biserică jupîn Traico, negustor bogat, om foarte cinstit şi de cuvînt, sîrb get-beget, din Cladova sîrbească. Îl cunoştea de multă vreme, avea pentru faţa lui mult respect, pentru vorba lui de om în vîrstă multă luare-aminte şi-i cunoştea destul de bine trebile şi cele trei prăvălii din Cladova, fiindcă făcuseră împreună, mai înainte, cîteva tîrguri norocoase. Dar popa Tonea ştia pe Traico văduv şi fără niciun copil, de pe urma primei lui căsătorii. Cine era atunci această femeie, ori mai degrabă această fată mare, care intrase în biserică odată cu căruntul negustor şi se ţinea de el?

Popa Tonea a început să miruiască pe credincioşi şi jupîn Traico s-a apropiat şi el cu însoţitoarea lui. Atunci popa Tonea a observat-o bine, şi o putere superioară a coborît în immă-i, apăsînd-o cu farmec şi chemînd din ea un cer şi o lume sufletească nemaicrezut de tinere şi de înflorite...

Aşa cum s-ar petrece cu o sămînţă adormită şi închisă, pe care un fachir ar pune-o în palmă-i şi, constrîngînd-o cu vraja unor insistenţe nepricepute şi oculte, ar face-o (în cîteva minute) să germineze, să crească şi să se despletească în foi şi în filamente şi să se încunune, văzînd cu ochii, cu ciorchini trandafirii şi parfumaţi! Minunea aceasta o trăi, su- fleteşte, popa Tonea, în răstimpul ce trecu cu miruitul a douăzeci-treizeci de creştini.

- Tată popo, iartă-ne, bre, pe noi, că am ajuns aşa tîrziu la sfînta leturghie: măcar să ne miruim şi noi şi nevasta noastră.

- Unge-se robul lui Dumnezeu Traico... Unge-s > roa- ba lui Dumnezeu ... Cum te cheamă?

- Borivoje, tată popo, nu prea înţelege româneşte. Mai pe româneşte: Borivoica.

- Unge-se roaba lui Dumnezeu Borivoje, cu untdelemn binecuvîntat, spre sănătatea trupului şi mîntuirea sufletului.

Descarca De la noi la Cladova de Gala Galaction in format pdf.