Gheorghe Magheru era fiul unor ţărani înstăriţi din comuna Merişani, judeţul Dolj. Încă nu împlinise treizeci de ani când liberalii aflaţi la putere îl unseră pretor în plasa Jiul de sus, cu reşedinţa chiar în locul său de baştină. N-arătase prea multă râvnă la învăţătură, dar de bine de rău avea în buzunar o diplomă de licenţă în drept, obţinută în cinci în loc de trei ani. Ba îl zgândări ambiţia unui doctorat la Sorbona şi atunci părinţii, călcându-şi pe inimă, vândură câteva pogoane de pădure ca să-l ţină la Paris doi ani încheiaţi. În acest timp, tânărul nostru nu trecu mai mult de zece ori pe la facultate. Isprăvind banii şi neprimind alţii, se întoarse în ţară căsătorit gata cu o franţuzoaică înaltă, slabă ca fusul şi urâtă foc. Merişănenii îşi făceau cruce văzând-o şi se întrebau ce-o fi păţit domnul pretor de-a luat pe mumapădurii?

Trebuia să bată dumnealui atâta cale până la ţara franţuzului, nu găsea el oltence de-ale noastre chipeşe şi pieptoase? Ori nu-i ajungeau braţele să le cuprindă peste mijloc? Mai târzior se răspândi vestea că doamna Geneviève se trăgea dintr-o familie nobilă, scăpătată, din ţinutul Loirei, ai cărei părinţi muriseră săraci lipiţi lăsând pe fată în bătaia vânturilor. Va să zică, asta era? Odrasla Magherilor umbla după ranguri înalte, îi plăcea să plutească în măreţie. Chiar numele lui istoric făcea pe mulţi să creadă că ar fi descendentul unuia dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848, mai ales că el nu dezminţea niciodată rudenia. De fapt, nu exista nicio legătură între cele două familii, nu era la mijloc decât o simplă coincidenţă de nume.

Tânăra vicontesă Magheru, transplantată pe pământ românesc, încercă să se adapteze noilor condiţii de viaţă atât de deosebite faţă de cele în care trăise până atunci. Avea în fiinţa ei un neastâmpăr permanent, o neobişnuită nevoie de mişcare, de activitate. Nu se ocupa de gospodăria casei, era străină de această îndeletnicire. Îşi petrecea timpul călărind singură prin satele, vecine, urcând pe dealurile Cotmenii, sau rătăcind prin zăvoaiele şi luncile Olteţului. Danton, superbul ei cal de curse, îi făcea toate voile. Seara, cânta în salon arii din opere de compozitori francezi acompaniindu-se la pian – singurul pian din Merişani – apoi citea până noaptea târziu, de preferinţă de Mauppasant. Când venea prefectul, de la Caracal – om instruit, care îşi făcuse studiile în Franţa – se angaja cu el în discuţii pasionante despre clasicii francezi şi, în focul vorbirii, Geneviève se schimba la faţă, inteligenţa ei vie şi ascuţită o făcea frumoasă, distinsă, grande dame! Soţul rămânea undeva departe, în penumbră. Încolo, doamna-Magheru, ca să-şi umple timpul, organiza serbări şcolare (erau două şcoli în comună) şi atunci alerga să adune obiecte pentru tombolă sau să plaseze bilete. Începuse s-o rupă binişor româneşte, însă lumea se obişnuise demult cu vorbirea ei stâlcită. Mai în fiecare an, de obicei iarna, se făcea nevăzută o lună, două. Pleca la Paris, sugrumată de o nostalgie sfâşietoare. Uneori o însoţea şi bărbatul.