Aventura constiintei mele a început într-o zi de iarna când o anumita întâmplare m-a facut sa înteleg deodata ca exist. Era multa lume în casa, fiinte mari, asezate în cerc pe scaune mici si care se uitau la mine cu priviri de recunoastere, dar parca îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, esti de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: "Lasati-l în pace! Na, ma, si pe-asta!" si cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe soba o pâine mare si rotunda si mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama ca tineam strâns ceva în brate, tot o pâine, si ca asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masa care era a tuturor si nu mai vroiam sa dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toti, în loc sa mi-o ia cu forta, cum furiosi se pare ca vroiau ceilalti, facându-ma sa scot racnete, îmi mai daduse una: "Ia-o, ma, si pe-asta!" Parca m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toti linistit si am pus cuminte pâinea din brate pe masa. Nimeni nu mai m-a luat dupa aceea în seama, au început sa rupa din ea si sa manânce. Din aceasta întâmplare ar reiesi ca instinctele de acaparare m-au dus departe de viata, ceea ce nu s-a dovedit. Totusi aventurile vietii noastre sunt ale constiintei, desi viata ei adevarata nu e niciodata libera de instincte si nu o data e neputincioasa în fata lor, în rau, dar si în bine. N-as putea sa spun cui datorez faptul ca desi am fost dat la scoala la opt ani, cu scopul marturisit de tatal meu sa învat doar sa ma iscalesc si pe urma, asemeni fratilor mei mai mari, sa arpamântul si sa cresc vite, totusi întreaga familie a renuntat mai pe urma la aceasta idee. Fiindca în primul an abia am trecut clasa, desi m-am trezit cu uimire citind. Atunci de ce m-au dat mai departe sa urmez si clasa a doua pe care abia am trecut-o? Ulterior toti au spus ca învatam bine. Dar asta nu era adevarat. Numai eu stiu ce-am putut trai în anul urmator, la ce tortura am fost supus si cum soarta mea s-a decis parca ignorându-ma. De la începutul anului nu putusem învata nimic, nu aveam carti. Mama îmi facuse rost de cinci lei, mi-i daduse si-mi spusese sa-mi cumpar cu ei "macar Citirea". M-am dus acasa la învatator, pe care l-am gasit în curte cu altii, beau cafele si jucau tabinet, si l-am strigat. A venit la gard. I-am spus ce vroiam, si el a întins mâna si i-am pus în palma mica moneda galbena. - Ce sa-ti iau eu, zice, cu cinci lei? O Citire costa vreo douazeci si cinci de lei. - Dom'le învatator, i-am spus eu atunci, care ma gândisem o clipa ca ar putea da de la el restul, dar îmi spusesem în acelasi timp ca nu putea sa faca asa ceva, ca nu eram fi-sau, luati-mi un maculator sa am macar pe ce scrie, ca de învatat pot sa ma mai împrumut, dar de scris nu pot sa scriu în caietele altora. - Asa e, zice, bine, când o sa ma duc pe la Rosiori, o sa-ti cumpar un maculator. Da' tac-tau de ce nu-ti da bani de carti, ca nu e om sarac? - Ma mir ca ma lasa sa viu si asa, darmite sa-mi mai cumpere si carti. - Asa e, a zis învatatorul senin, si a dat creanga de mar pe sub care venise la mine la o parte si sa întors la masa sa-si continue jocul întrerupt. În iarna aceea hotarârea tatalui meu de a nu ma mai lasa sa ma duc la scoala a devenit, practic, un fapt, desi din gura nu ma oprise; nu aveam cu ce ma încalta. M-am dus doar când am putut merge descult; si atunci am trait acele ore de spaima despre care am pomenit al carei motiv daca s-ar fi dezvaluit s-ar fi petrecut o catastrofa. Constiinta masura proportiile dezastrului care ar fi urmat, iar instinctele tremurau: nu se stie ce-as fi ajuns în viata daca jocul întâmplarii, al carei erou eram, s-ar fi destramat si eu as fi aparut în ochii învatatorului asa cum eram si nu cum, prin nu stiu ce mister, credea el ca sunt. Adica dintre cei mai buni... Se apropia sfârsitul anului si dascalul examina toata clasa, sa vada pe care trece, pe cine premiaza si pe cine lasa repetent. Scotea câte cinci sau sase la tabla si îi asculta. Jumatate din ei parca învatasera ceva, cealalta jumatate însa parca nici nu trecuse pe la scoala si atunci învatatorul începea sa-i bata la palma cu o nuia de corn foarte agera, de care tot unul dintre noi facuse rost. Era atât de furios încât uneori îi batea la palma pe toti cei care erau scosi odata, desi unii dintre ei protestau indignati ca ar fi raspuns bine la întrebarile puse. Asteptam tremurând sa-mi vie rândul. Nu stiam nimic si ascultam înfiorat plansetele care umpleau clasa. Baietii suportau bine loviturile în clipele când le primeau, dar în banci nu mai puteau, fluturau mâinile înrosite în aer, sau si le vârau deznadajduiti între genunchi. Plângeau cu înversunare si obida nedefinita fiindca nici unul nu stia sa urasca, durerea lor era pura si în ea puteai ghici cel mult protestul împotriva ei, a durerii în sine, fiindca durea, si nu a învatatorului sau a scolii, cu cartile si istoriile ei care trebuiau învatate cu sila. Prima zi a trecut fara sa fiu scos si eu la examen. A doua zi, vazând cum stau lucrurile, în loc sa fug si îndarat sa nu ma mai uit, am venit totusi la scoala, desi stiam ce ar putea sa mi se întâmple. Nu m-a scos nici în acea zi si nici în cele urmatoare. si pentru ca aceasta întâmplare sa fie dusa pâna la capat, în nefirescul ei, la sfârsitul anului m-am pomenit printre premianti. Faptul uimi pe ai mei si tata nu mai zise nimic, când, în toamna, îi spusei ca vreau sa urmez si pe-a patra. Dar tot nu-mi lua carti. încetul cu încetul însa se raspândi întâi printre copii, apoi si printre vecini, ideea ca eu as sti atâta carte încât era clar ca dupa terminarea cursului primar trebuia sa fiu dat sa urmez mai departe, la liceu sau la scoala normala de învatatori. Începui si eu sa cred acest lucru, cu atât mai mult cu cât viata de taran, în ciuda faptului ca se petrecea într-un spatiu liber, mie mi se parea ca se petrece într-un tarc. Dar eu nu vreau sa povestesc aici "amintiri"; ci doar lucruri pe care le contemplu si azi cu un sentiment de neliniste ca s-ar fi putut totusi sa nu aiba loc, si atunci nici lumina care le însoteste azi în amintire sa nu fi existat. Nicaieri nu a fost timp în cele o mie de pagini ale Morometilor sa povestesc calatoria pe care a facut-o Niculae (erou a carui copilarie era a mea), cu tatal sau, la vârsta de doisprezece ani, la Câmpu-Lung, unde dorinta lui de a evada din familie si din sat trebuia sa devina un fapt. în realitate aceasta calatorie avea sa se termine cu un esec prin care însa soarta ma ferea de o prabusire.