Sătulul nui crede flămândului. Bogatul nui crede săracului. Sănătosul nui crede bolnavului. Tânărul nui crede bătrânului. Nişte adevăruri elementare, iar constatările lor – exprimate prin truisme, cum sunt toate observaţiile asupra rădăcinilor vieţii – dacă nu faci pe sofisticatul şi nu te pretinzi filosof. Scuturi omul de ceea cea acumulat prin educaţie sau prin efort propriu şi la ce ajungi? Tot la scheletul despodobit de zorzoanele sociale, dintre care unele sunt necesare unei convieţuiri civilizate, ajunse reguli fără de care lumea ar fi un şi mai mare haos decât cel în care vieţuim. Despuiat de lustrul social, omul arată ca o femeie demachiată, cu obrazul boţit, abia trezită din somn. Dacă nu eşti incinerat, sprea evita cunoştinţa cu viermii, cu descompunerea, ajungi un morman de oase care şi astea se fac pulbere, până la urmă. Cu câtă uşurinţă rostim cuvântul „urmă” şi cât de rar îi înţelegem conţinutul cutremurător, îi vedem spectrul, spaimă pentru mai toţi, mântuire pentru unii, mântuire pe careaceştia abia o aşteaptă. „Orice om bătrân normal îşi doreşte moartea”. Cioran să fi spus asta? Aşa o fi, oare? Eu ce să zic la peste optzeci de ani ai mei? De câte ori nu miam dorit moartea… De scârba a ceea ce vedeam în jur? Demult mă educasem să mă uit la lume ca la comedie şi să numi mai fac sânge rău în faţa a ceea ce nu puteam schimba. Nam fost niciodată o revoluţionară, fiindcă nam crezut şi nu cred în capacitatea revoluţiilor dea schimba altceva decât şleahta profitorilor. Am trăit un război mondial, revoluţia zis comunistă, pe cea zis anticomunistă. În privinţa revoluţiilor… rezumatul e simplissim: „ce mie dracu', ce mie tacsu'„. Mie, revoluţie, mi se pare acea întâmplare, uneori pornită spontan dar mai ales pregătită şi bine regisată, în urma căreia unii se cocoaţăn cârca celor sortiţi să fien veci duşi cu zăhărelul. De când am deschis ochii, nam dat nici două parale pe societate. Silă mia produs de când mă ştiu dar dorinţa dea muri – sincer – nu. Dorinţa asta miau produso cei doi soţi ai mei şi mai ales cei doi fii ai mei, fraţi numai după mamă, adică după mine. Cu nemulţumirea lor faţă de mine şi cu nepăsarea lor, şi bărbaţii şi copiii mau făcut sămi doresc moartea şi chiar când lucrurile decurgeau cât de cât normal şi nu mio mai doream neapărat, dacă totuşi mar fi luat, nu miar fi părut rău. Oricât miaş perinda prin minte întâmplările prin caream trecut – bunerele – nu regret viaţa care se duce şi nici so iau de lanceput ori să trăiesc alta sau în altă parte numi doresc. „Si jeunesse savait, şi vieillesse pouvait”.1 Dacă mâine mi sar da tinereţea, însoţită de ştiinţa anilor mei deacum, maş vedea guvernată de voiantâmplării ca şin viaţa asta care mi seapropie de sfârşit. Dacă Pământul este o colonie penitenciară a unei alte lumi sau un loc de ispăşire, cu toată sila şi cu toată dezamăgirea de care mia făcut parte, mă declar mulţumită – vorba vine – cuatâta cât mi sa dat aici. Nu mai vreau dreptatea carear urma dincolo, nu mai vreau – ferească Dumnezeu! – să mă mai întrupez în altceva, în altcineva. O prietenă socoteşte că ar fi o mare umilinţă dacă totul sar sfârşi pe Pământ. „Atunci, la ce bun toate trăirile noastre aici, toată experienţa acumulată aici?”. „După câte ştim aici, la nimic”, iam spus eu. Suntem cu toţii de acord că din tot ceam adunat material nu luăm nimic cu noi în groapă. Dacă şi spiritul ar avea aceeaşi soartă, de ce neam revolta? „Nu adunaţi bogăţii pe pământ”. E un îndemn spre acumularea spirituală, în scopul unei vieţi viitoare. Şi dacă viaţa asta e o simplă închipuire a unor oameni însetaţi deo dreptate transcendentă şi convinşi de existenţa ei? Ştim că nu ştim nimic. Presupunem şi mai ales ne place să presupunem. Fără să mă gândesc la vreo răsplată întro eventuală viaţă viitoare, miam interzis să fac rău şiatât cât mia stat în putinţă am făcut bine. Creştinismul – fiindcă doar el mie cunoscut – tendeamnă la cuget curat, de fapt la o linişte interioară careţi este cel mai de nădejde sprijin în viaţă. „Să nu păcătuieşti nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul”. Cu gândul am păcătuit mult. Am blestemat, îndreptăţit, nişte oameni. Dacă miaş fi dorit un cuget ca lacrima ar fi trebuit săi las în seama Domnului. Am strâns comori pe pământ? Nişte modeste obiecte metalice decorative – ca săracul temător în faţa lucrului care se sparge – nişte bibelouri de piatră, altele de jad. Vaze de flori, din pământ smălţuit, fiindcă nu miam permis cristaluri, nici porţelanuri, după care îmi sticleau ochii. Nişte tacâmuri de aşazis argint rusesc, de la o Consignaţie, un serviciu de masă de şase persoane, decent, din porţelan, de calitatea a doua, trei tăvi, de inox, două sfeşnice de alpaca, douăsprezece pahare chinezeşti, de semicristal, astea chiar frumoase, de la „Coada calului”, de pe când chinezii nu făceau comerţ cu Occidentul şi vindeau la noi lucruri deadevărat rafinament, pe nişte preţuri de nimic. O icoană cu sfântul Gheorghe, pictură pe lemn, cumpărată de la un tânăr artist, muritor de foame, iar când mam ajuns – două peisaje de Petraşcu şi un interior de Tonitza, de la Consignaţia din Edgar Quinet, unde mai târziu sa construit o aripă a Arhitecturii. Leam luat cu patru sute cincizeci de lei tabloul, când eu aveam o mie pe lună, din salariu şi din sporurile acordate tuturor angajaţilor civili din cadrul Armatei. Astea sunt bogăţiile strânse de mine pe Pământ, din banii munciţi de mine. Dacă în casa mea părintească ar fi existat măcar un vas de flori, un serviciu de masă şi nu farfurii mari ca de tort şi grele ca piatra, o tavă de metal, nişte nimicuri care săţi dea o idee despre locuitorii casei, cred că nu miaş fi strâns nici măcar bunurile astea pe Pământ. Unii oameni, crescuţi întro ambianţă rafinată, înconjuraţi de obiecte frumoase, din plăcere estetică le sporesc numărul şi nu neapărat din setea de acumulare. Alţii, ca dealde mine, vor să aibă şi ei ce nau avut. Fără să fi primit o educaţie estetică, ochiumi era atras totdeauna de lucrul frumos, de valoare. În timpul liceului citisem o istorie a artelor a lui Salomon Reinach, dar nu fusese deajuns pentru ai stabili o scară de valori unei fete cu bunică băcăneasă şi cu mamă contabilă. Această istorie a artelor omprumutasem de la un frate al mamei, avocat, a cărui bibliotecă, ocupând un dulap, conţinea cărţi de drept şi ceva romane la modă. La sfârşit de viaţă, socotesc biblioteca şi mai ales conţinutul ei – când nu e numai de decor – un indiciu asupra posesorului. Unchiul meu, avocat de renume, însurat cuo avocată, fiică de magistrat şi de mamă moşiereasă, avean casă două tablouri: un portret al coanei mari, bunica nevestisii, făcut deun preot care picta biserici – portret reuşit de altfel – şi o copie fidelă şi bine realizată după un clasic, înfăţişândul pe Isus înconjurat de copii. Mobila din casa unchiului era de cel mai banal stil cubist, la modă între cele două războaie mondiale. O masă Biedermeier, de hol, şi o oglindă ovală, cuo ramă aurie, cu trandafiri mărunţi, delicat sculptaţi, contrastau cu ansamblul decorului. Mătuşămea, nevasta unchiului, avea câteva inele moştenite, modele clasice la vremea lor, fără cineştiece valoare însă. În schimb, avea trei haine de blană de cea mai bună calitate şi gulere de vulpi polare, de culori splendide şi cu fire de parcă stăteau să zboare. Şi unchiul era elegant îmbrăcat. Fiica şi băiatul lor, cam deo seamă cu mine, aveau haine corecte, potrivite cu vârsta, şiatât, după un bun principiu al părinţilor care nu dau dea azvârlita cu banii pe haine pentru copii în creştere. Puţinele case în care intram nu depăşeau nivelul pomenit mai înainte. O singură dată am fost la un neam îndepărtat al tatei – boieri dintrăia careşi petreceau iarna pe Coasta de Azur şi vara mergeau la Karlsbad. În casa lor am văzut pentru prima dată mobile graţioase, cu picioare ca de căprioară, cu intarsii din lemn de culori diferite, alcătuind modele florale, covoare despre caream aflat că se numeau tapiserii, mari cât un perete, înfăţişând scene de vânătoare cu haite de câini, păstori şi păstoriţe la iarbă verde, cules de vii şi zdrobit de struguri, pe care nu mă mai săturam să le privesc. Amfitrioana, o doamnă cu părul alb, cu trăsături subţiri ca trase din peniţă, cu un chip îngust, îmbrăcată ca pentru mers în oraş, purtând cercei şiun inel, fiecare cuo piatră cât o cireaşă, vărsând nişte ape albealbăstrui deţi luau ochii, amfitrioana ma apucat de mână şi ma plimbat prin faţă tapiseriilor, explicândumi că proveneau din Franţa, dintro localitate numită Obüson – se scria Aubusson – vestită pentru asemenea ţesături, care costau o avere.