Cum mam îmbarcat pe „Elseneura” Necazurile nu mau cruţat chiar de la începutul călătoriei. Pornind cu trăsura de la hotel, întro dimineaţă posomorâtă de martie, am străbătut fără piedici oraşul Baltimore şi am ajuns, la ora hotărâtă, pe ţărmul portului. Trebuia să fiu aşteptat de un remorcher, pe care urma să trec golful, spre a mă urca apoi pe bordul „Elseneurei”. Ei bine, era după ora 9 şi nu se vedea nici un vapor! Ghemuit în trăsurică, îngheţam aşteptând şi, pe măsură ce trecea vremea, îmi creştea supărarea. Pe scaunul dindărătul trăsuricii erau aşezaţi birjarul şi Wada, servitorul meu japonez, fără îndoială mult mai îngheţaţi decât mine, ghemuiţi şi tăcuţi, dar gândinduse, desigur, ca şi mine, la întârzierea supărătoare a vaporului. Şi faimosul remorcher tot nu se arăta! Sub îndoita ocrotire a pardesiului meu şi a unei învelitori de blană caremi acoperea genunchii, gemea şi tremura Possum, un mic foxterrier, darul nepotrivit al prietenului meu Galbraith. Îmi era cu neputinţă săl fac să se liniştească. Nu contenea să scâncească şi să zgârie, căzninduse să iasă din locul în care se afla. Dar, cum scăpa din ascunzătoare şi simţea muşcătura frigului de afară, reîncepea cu aceeaşi îndârjire să geamă, să scâncească şi să zgârie, spre a reintra în ascunziş. Această jăvruţă începea sămi întărâte nervii, prin gemetele şi mişcările ei continue şi dezordonate. Şi după toate astea, câinele acesta nu însemna nimic pentru mine. Până ieri, nici nul cunoşteam. În fiecare clipă, trebuia să mă stăpânesc din răsputeri, ca să nu mă hotărăsc săl dau birjarului, rugândul să şil păstreze. Şi, cum tocmai treceau pe lângă trăsurică două fetiţe, fără îndoială fiicele păzitorului cheiului, am întins fără voie mâna spre uşiţa trăsuricii, spre a o deschide şi a oferi celor doi copii potaia care chelălăia întruna. Possum îmi sosise noaptea trecută de la NewYork, la hotel, cu un tren accelerat. După cum am spus, era un dar neaşteptat al prietenului meu Galbraith şi se potrivea cu totul firii sale. Îmi trimisese din proprie inspiraţie pe acest tovarăş de călătorie, ca să nu mă plictisesc. Există o sumedenie de oameni binecrescuţi care, întrun caz asemănător, trimit o lădiţă cu fructe sau un coş cu flori. Galbraith însă socotise că e mai bine sămi impună, în locul unui dar obişnuit, acest căţeluş de două luni, chelălăitor şi supărător. Wada, chibzuind că e mai bine aşa, îmi adusese foxterrierul pe ascuns în cameră. Dar fusese surprins de unul din supraveghetorii hotelului şi cei doi bărbaţi schimbară câteva cuvinte lipsite de blândeţe. În toiul certei, japonezul uitase şi ceea ce mai ştia din limba engleză şi se folosise cu desăvârşire şi înverşunare numai de limba maternă. De cealaltă parte, supraveghetorul nuşi mai amintea decât dialectul irlandez din ţară sa de baştină. În cele din urmă şi pentru a pune capăt acestei dispute din care nu se înţelegea nimic, nici măcar de către cei doi potrivnici, se amestecă însuşi conducătorul hotelului, poruncind supraveghetorului să lase pe servitor să treacă, împreună cu câinele. Cu privire la mine, el adăugă (lam auzit bine din camera mea, a cărei uşă o deschisei alarmat) că de la început înfăţişarea mea îi insuflase prea puţină încredere şi că de douăzeci de ani nu se mai întâmplase în hotel un asemenea tărăboi. Am înghiţit „complimentul”, fără să răspund. Oricum, însă, veţi recunoaşte că nu era deloc plăcut. Şi am înjurat în gând de o mie de ori pe Galbraith şi darul ce mil trimisese. Îngheţat în trăsurică, pe digul acela rece şi pustiu, şi împovărat de javra aceea scârboasă, care urla şi se răsucea neîncetat, am fost cuprins iarăşi de proasta mea dispoziţie din timpul nopţii. Mă trimiteam dracului pe mine însumi şi deplângeam ideea caraghioasă pe care o avusesem de a întreprinde, pe o simplă corabie cu pânze, călătoria nesfârşită de la Baltimore la Capul Horn. Pe la ora 10, îşi făcu apariţia un fel de băiat, venit pe jos. Purta o geantă şi se duse să vorbească păzitorului cheiului. După câteva minute, păzitorul se îndreptă spre mine şimi încredinţă geanta, care aparţinea, spunea el, pilotului de pe „Elseneura”. Acesta trebuia să se urce împreună cu mine pe remorcher şi urma săl găsesc întralt punct al portului, spre care aveam a mă îndrepta. În indicaţiile cemi fuseseră date, se făcuse o greşeală sau o schimbare de ultimă oră. Nam înţeles cum stau lucrurile în realitate şi mam înfuriat iarăşi. Întrun cuvânt, dânduse birjarului toate lămuririle trebuincioase, trăsurica mea porni din nou la drum şi, chiar în clipa când se opri, pilotul de care era vorba mi se înfăţişă. Mărturisesc sincer că, nu miam închipuit niciodată pe cineva care să semene atât de puţin unui pilot. Personajul care se afla în faţămi nu avea nimic dintrun fiu al mării, cu bluza albastră şi obrazul argăsit de intemperii. Era un om distins şi cu înfăţişare plăcută, cu grai blând şi care dădea mai curând impresia unuia dintre oamenii aceia de afaceri mereu bine îngrijiţi, pe care îi întâlneşti adesea prin cluburi. Se recomandă imediat şil îndemnai să împartă, cu Possum şi cu mine, adăpostul îngheţat al trăsuricii mele. Pilotul susţinu că remorcherulfantomă nu va mai întârzia mult. Afurisitul de vas îşi făcu în sfârşit apariţia abia pe la ora 1 dupăamiază. Îl aşteptasem, rebegit până la oase, doar vreo patru ceasuri. Acest mod de purtare, puţin gentil faţă de mine, nu prea era făcut sămi insufle prietenie pentru căpitanul West, care comanda corabia „Elseneura” şi pe care, dealtfel, nul văzusem niciodată. Când „Elseneura” sosise la Baltimore, venind din California cu o încărcătură de orez, Harrison şi Gray, cei doi agenţi maritimi din NewYork cărora leam vorbit, rugândui sămi găsească o corabie plăcută şi bună, cu ajutorul căreia sămi pot întreprinde călătoria, îmi atraseră numaidecât atenţia asupra acestei corăbii cu pânze. Mam dus întrun suflet şi, însoţit de cele două călăuze, am vizitat corabia „Elseneura”, al cărei căpitan Nathaniel West coborâse pe uscat, spre aşi dezmorţi picioarele. Corabia îmi plăcu din prima clipă, ca şi buna orânduire a Cabinelor. Cabina de lux, caremi fusese destinată, era atât de încăpătoare cum mă aşteptam şi, după cât se părea, nu lăsa aproape nimic de dorit. Cu toate acestea, îmi schimbai părerea, când cei doi agenţi mă duseră să vizitez, numai cu titlu de curiozitate, cabina, căpitanului West. Asta era întradevăr măreaţă! Avea, înainte, de orice, un pat de aramă, încăpător şi strălucitor, cum nu credeam că sar mai putea afla vreunul undeva, pe mare. Apoi, cabina dădea dea dreptul întro sală de baie, orânduită întrun chip minunat. Patul şi sala de baie îmi izbiră imediat privirea şi hotărâi, în clipa aceea chiar, că totul va fi pentru mine. Harrison şi Gray, cărora leam împărtăşit ceea ce râvneam, părură stingheriţi şi se codiră sămi dea un răspuns răspicat. — Oare preţul vă opreşte sămi răspundeţi? Iam întrebat. Habar nam cât poate să ceară căpitanul, dar mie tot una! O sută cincizeci de dolari sau cinci sute… Voi plăti oricât va fi nevoie. Dar, înţelegeţimă, vreau această cabină cu baie cu tot! Harrison şi Gray continuau să dea din cap, în semn de dezaprobare. Vorbiră apoi între ei în şoaptă şimi spuseră din nou că nu văd cu putinţă o înţelegere cu căpitanul West asupra acestei chestiuni. Mă încăpăţânai şi le spui cu îndrăzneală şi hotărâre: — Ar fi întâia dată, după câte ştiu, când un căpitan ar respinge o învoială de felul acesta. Înşişi căpitanii de pe transatlantice îşi închiriază cabinele celor dornici să le aibe şi care plătesc un preţ bun. — Dar, îmi atrase binişor atenţia Mr. Harrison, căpitanul West nu e căpitanul unui transatlantic… — Atunci, oferiţii mai m