Şi... n-avea oi. Era nalt şi zdravăn cît un munte,
căci de acolo, de la munte o fi coborît neamul lor
pentru a se căpătui pe dealurile noastre. Era tăcut,
trist de cele văzute, trist de cele ce urma să le
vadă, iar cînd totuşi scotea o vorbă, glasul îi era
sonor, senin, cu unduiri de glume adunate de prin
cîntece vechi. Sătenii îl ascultau şi-l ascultau, şi-l
tot ascultau – poate, poate mai spune ceva, căci
ştie o lume întreagă că în gîtlejul cela lung şi
osos, ars de soare şi bătut de vînturi, picură un
răcnet ce poate înfiora, la un ceas de supărare, o
pădure întreagă.
- Apăi, dac-o trăit la stînă ş-o tot mîncat caş
dulce, ziceau cei cu glasurile subţirele atunci cînd
baciul, o dată pe an, ieşindu-şi din fire, cutremura

codrul dintr-un capăt în altul.
Nu-i plăcea însă groaza. Nici să fie cuprins de groază, nici să vîre groaza în alţii
nu-i plăcea, şi trebuiau să se întîmple lucruri nemaipomenite pentru a trezi în el mult
temutul cela răcnet. Cum însă lucrurile nemaipomenite se întîmplă rar de tot, iar
curiozitatea îl mănîncă pe om zi cu zi, sătenii, cum îl zăreau, îi strigau de departe:
- Hai noroc, bădie, ce mai faci?
- Bine, răspundea, de obicei scurt, aşezînd cu grijă un suspin între două zîmbete
senine. Voi ce mai faceţi?
- Tot bine.
Şi cam atît, pentru că, de, aşteaptă oiţele, iar turma îşi are socotelile sale. Şi chiar
că socotit şi măsurat era cu nu se mai poate. Măsurat la umblet, măsurat la cătătură,
măsurat în toate poftele şi pornirile sale, şi nu se lăsa furat de nici una din patimile, de
nici unul din viciile acestei lumi. Crescut pe lîngă stînă, sub cupola albastră a cerului,

2

de dimineaţă pînă sara, de cu primăvară pînă toamna tîrziu, an cu an, o fi ajuns singur
cumintea lui acel mare adevăr că nimic nu e veşnic pe lume – toate sînt trecătoare.
Purta iarna cuşmă înaltă, ţuguiată, suman lung, pînă şa călcîie, iar vara – pălărie de
paie, cămeşă de cînepă tot lungă, pînă la genunchi, prinsă la brîu cu un chimir bătut cu
aramă, un chimir în care totdeauna purta amnar, cremene, iască, aşa încît, dacă din
întîmplare într-o clipă s-ar fi stins toate focurile pe lume, de la chimirul cela ar fi
început a se înfiripa viaţa din nou.
Ştia şi mii de lucruri din viaţa turmelor, şi cei care ţineau cîte-o cornuţă la casă
veneau cine ştie de pe unde după sfat, după povaţă, şi se întorceau fericiţi cum nu se
mai poate, pentru că, ziceau, intri cu un cîrlan ca vai de dînsul în ograda lui, şi ieşi de
acolo cu un berbec de toată frumuseţea.