Din porunca maicii Tomaida, sora Cristina luă cîrnaţii de pe coşul cotlonului, îi scutură de funingine şi-i atîrnă pe-o culmiţă, în cerdac, ca să se mai aerisească puţin înainte de a fi spînzuraţi de căpriorii podului. Miţa o zări şi se linse pe bot. În zadar dibuise ea, vreme de trei săptămîni, să apuce măcar un capăt, că nu izbutise. Piroanele erau bătute prea sus, iar maica Tomaida, pentru şi mai bună pază, poruncise ucenicelor să încovrige cîrnaţii în aşa fel ca nărăvaşa de pisică să se mulţumească doar cu privitul şi cu mirosul de departe. Acum însă, sora Cristina, pesemne cu gîndul aiurea, îşi făcu de uitare şi-i întinse pînă lîngă stîlpii cerdacului. Bucuria Miţii! Cum intră sora în casă, ea îşi părăsi locul de observaţie, de sub canapea, îşi sticli ochişorii-i verzi în toate părţile, apoi dădu din coadă, se linse pe bot şi ţîşti! — Pe pălimar. De aci şi pînă la primul cîrnat nu-i mai trebui decît o scurtă luptă cu luciul stîlpului de stejar; după care îşi fixă ghearele bine, îşi lungi gîtul şi îşi înfipse colţii în capătul unui cîrnat, cu o poftă îndoită: de mîncare şi de răzbunare. Dar cîrnatul, cu pielea uscată de fum, nu cedă, şi Miţa se prăvăli cu el întreg peste pălimarul cerdacului. Zgomotul stîrnit atrase atenţia maicii Tomaida, care tocmai îşi făcea canonul. — Cristino! Ioană! Ia vedeţi ce e pe afară? N-o fi venit iar ticălosul de erete? Cînd sora Ioana ieşi în cerdac, Miţa, care speriată de zgomot şi de lungimea cîrnatului, îl lăsase şi fugise fără el, se întorcea acum, cu băgare de seamă, să-l înhaţe din nou. La vederea nenorocirii, sora Ioana simţi în spate vergeaua neîndurată a Tomaidei şi scoase un ţipăt: 

— Îîu, săriţi c-a luat Miţa cîrnatu! Maica Tomaida aruncă mătăniile de canon, sora Cristina lăsă cratiţele pe foc, şi ieşiră în cerdac – cea dintîi c-o vergea smulsă de la vătale, iar a doua cu lingura de supă. Sora Ioana înhăţă şi ea un măturoi cu coadă lungă de lemn, şi se luară cîteşitrele după pisică. Dar Miţa nu se lăsă înfricoşată de strigătele disperate ale stăpînelor şi, înfigînd colţii zdravăn în pradă, o zbughi pe poartă. Maicile – după ea. Dîndu-şi seama că o luptă pe cîmp deschis i-ar fi fatală, păru o clipă că vrea să intre în curte la maica Megalusa, dar renunţă şi-şi continuă fuga pe dinaintea şirului de chilii din faţa arhondaricului. Maicile no slăbeau. În căutarea unui loc de scăpare, pisica se căţără pe bătrînul nuc din poarta maicii Zenaida, căsnindu-se să tragă după ea lunga şi preţioasa-i povară. — Repede, pînă nu se urcă prea sus! Îndemnă maica Tomaida pe ucenice. Ioana îşi adună puterile şi se năpusti, prin zăpada pînă la genunchi, către nucul Zenaidei. Spre norocul ei şi spre necazul de moarte al hoaţei, cîrnatul se oticnise într-un clenci şi Miţa în zadar se mai căznea să-l mai urnească. — Repede, repede! Strigă maica Tomaida, sigură de izbîndă.