Capitolul I.

 Pe bătrânul Manole Păr-Negru îl dor şalele. Pe bătrânul Manole Păr-Negru îl dor şalele. De când măria sa Vodă a binevoit a-i îngădui hodină în sălaşul lui de la Timiş, dăruindu-i şi imaşurile cele mari de la Prut, în ţinutul Iaşilor, comisul îşi simţeşte încheieturile scârţâind şi mai ales îl dor şalele. Căci nu mai stă hojma în şa ca altădată, şi nu se mai supără şi nu se mai frământă, şi nu mai dă porunci cu străşnicie, şi nu mai are griji zi şi noapte pentru herghelie şi harmăsarii domneşti. Acuma bacii umblă cu oile de la munte la bălţile Prutului şi scutarii îi dau samă de toate, înfăţişânduse la poruncile sale din trei în trei luni; şi vatamanii lui de la tamazlâcurile de boi din aceleaşi păşuni dintre gârlele Jijiei îi aduc aşijderea sămi cuviincioase şi-i dau socoteală pentru marfa gata să purceadă în tot anul cătră târgul cel mare al nemţilor, la Danţig. Îi vine ştire bună şi despre peştele închis în Bălţi în fiece primăvară, pe care măjerii îl prind apoi cu hărnicie în cap de vară la Sânpetru. 

Toamna, află şi câte sloiuri de ceară se pot neguţa în prisăcile ce are la apa Moldovei cât şi la apa Prutului. Şi numai un drum se nevoieşte a face, fie la Suceava fie la Liov, ca să-l întâlnească pe Dămian, feciorul său, mare neguţător în ţară străină, şi să primească gălbinii ce i se cuvin. Căci pentru negoţurile sale cu limbile străine se îngrijeşte acest vrednic fecior al său. Însă având toate, şi toate umblându-i cu îmbielşugare, primindu-şi banii pe ciurde, şi dulceaţa oilor, şi mierea albinelor, şi vama morilor, şi peştele sărat, şi toate bunătăţile de care l-a învrednicit mila lui Dumnezeu şi a lui Vodă, îşi simte puterile scăzând, îl dor şalele şi cu zâmbet mâhnit îşi aduce aminte de zburdăciunile tinereţii. Uneori îi vine câte-o supărare gândindu-se că încă nu i se cuvenea asemenea rânduială la care l-a supus hotărârea măriei sale. L-a văzut de câteva ori pe Vodă, după bătăliile din Ţara Românească şi de la Cetatea Dâmboviţii. La aceste fapte de arme s-a învrednicit şi el însuşi a lua parte, şi nu s-a putut spune nici o clipă că sabia sa a fost mai puţin harnică decât a feciorilor săi. Tocmai din pricina asta s-a bucurat măria sa cu gând bun asupra vechiului său slujitor.

 Miluindu-l, măria sa a socotit că-i face dreptate. Aşezându-l pe Simion comis la herghelia domnească, măria sa a fost încredinţat că-i face bătrânului său credincios de două ori dreptate. Şi dându-i şi lui Jder cel mic slujba ce avusese Simion, Vodă chibzuise că mulţămirea bătrânului va fi sporită. Într-adevăr, mulţămirea îi fusese sporită lui jupân Manole Păr-Negru; şi îndârjirea nu-i venea decât când vedea pe alţii poruncind şi rânduind acolo unde el rânduise şi poruncise atâţia ani. Porunceau şi rânduiau feciorii săi; totuşi nu-i era îndămână să audă pe alţii poruncind, iar el să tacă. Decât să se mai suie la grajdurile domneşti, să-i vie supărare, nu-i mai bine să-şi vadă de ale sale treburi la curtea sa din Timiş? Dar aici toate merg bine pe de o parte; iar pe de altă parte aici porunceşte altă putere, pe care domnia sa nu s-a simţit niciodată în stare s-o domolească şi s-o împuţineze. În curtea de la Timiş e mare şi tare jupâneasa Ilisafta. Măria sa Vodă Ştefan la Suceava, iar jupâneasa Ilisafta la Timiş. 

Să se ducă la oi în munte ori la şes, lui jupân Manole nu i-i îndămână, căci domnia sa în toată viaţa s-a îndeletnicit cu altele. Să se aşeze la tamazlâcurile de boi iarăşi nu i se părea îndeletnicire cuviincioasă. Se duce numai să-şi arate slugilor obrazul, şi se întoarce. Drumurile de negoţ iar îi sunt puţine, la soroace rânduite. Vânătorile măriei sale, iarăşi, s-au împuţinat de când măria sa a început a bate războaie, deci nici din partea asta domnia sa n-are mulţămire. Îi rămân vechile sale harţuri cu jupâneasa Ilisafta. Lehamite i-a fost de ele totdeauna şi i-i lehamite şi acuma. Aşa că s-a înfăţişat în vremea din urmă de vreo două ori la Vodă, cu gând să ceară o izbăvire. Dar cum să spuie că măria sa n-a săvârşit o faptă bună şi dreaptă? Văzând pe vechiul său slujitor, Vodă se bucura; şi găsea de cuviinţă şi jupân Manole să se bucure, uitându-şi îndârjirile. Din rânduiala asta nouă i se trăgea comisului durerea de şale şi, de cum înflorise în şesul Moldovei primăvară nouă, domnia sa cugeta cum să facă şi să dreagă ca să-şi meremetisească fiinţa. Nu voia cu nici un chip să se deie biruit vârstei. Cu cât se dezvălea primăvara, cu atât domnia sa era mai posomorât. Şi n-avea deocamdată alt chip decât să primească războiul jupânesei Ilisafta. Cu asta-i mai trecea vremea. Asta punea în el şi destulă mânie ca să se mai abată pe la comişii cei tineri, să le dea ocol, să-i privegheze cu nemulţămire şi să cârnească din nas cu împunsături de vorbe la toate câte puneau ei la cale. Comişii cei tineri nu-i ţineau piept; îl lăsau să grăiască şi-şi plecau frunţile aşteptându-l să se întoarcă la ale sale. Ei rămâneau să facă ce ştiau şi cum ştiau, iar comisul Manole se întorcea la războiul său cel neistovit. De-un timp şi jupâneasa Ilisafta se minuna văzându-l aşa de ţăpos şi cu clonţ aşa de tare.