Nici unul din cele două volume de proză scurtă (Călătoria, 1964; Conversând despre Ionescu, 1966) cu care îşi începe cariera literară George Bălăiţă şi nici cea de-a treia carte semnată de el (întâmplări din noaptea soarelui de lapte, 1968) nu anunţau înnoirea radicală a tehnicii şi a viziunii narative pe care o vădeşte romanul Lumea în două zile (1975). El ne aruncă de la început într-un tărâm ce pare real şi palpabil, dar pe care îl străbaţi cu ochii ţintă la enigmele şi simbolurile ezoterice care pândesc peste tot. Cele două zile sunt acelea care au stârnit dintotdeauna imaginaţia iniţiaţilor: sol-stiţiul de iarnă şi solstiţiul de vară. Ele reprezintă şi momen-telecheie ale evoluţiei funcţionarului şi navetistului Antipa, un personaj alcătuit din două fiinţe având comportamente complet diferite: acasă, la Alba, „om domestic”, soţ iubitor, visător şi puţin frivol, respectând religios doar „Crăciunul” din noaptea de 21 decembrie; maliţios, petrecăreţ, persiflant, semeţ, posesor al unor mari energii negative şi al darului divinaţiei -la DealuOcna, unde lucrează în timpul solstiţiului de vară, eliberând, ca funcţionar de stat, certificate de deces. Aici el se amuză prezicând cu cei şapte prieteni (clienţii cârciumii lui Moiselini), în joacă, decese în serie, decese care întradevăr au loc. Vestitor şi, după unii din apropiaţi, un provocator al morţii, Antipa dispare la rândul lui – încheind, la 33 de ani, seria de 7 a acestei farse tragice – ucis, conform propriei profeţii, de cineva care îi gândeşte destinul în felul în care o face el însuşi. Acest „dublu” al său este bătrânul maniac Anghel, cultivatorul de cactuşi de la Casa de Apă. El are ideea fixă că Antipa se află în posesia unei străvechi oglinzi miraculoase (precum lampa lui Aladin), care ar fi aparţinut, pe vremuri, „ghicitorului în ramuri”, magului legendar Su-Cio, reîncarnat de funcţionarul de la oficiul de decese. Când are revelaţia faptului că Antipa e un şarlatan oarecare ce nu posedă „adevărata oglindă” jinduită de el sau care rămâne un impostor pentru că nu are fanatismul ideii duse până la capăt, „nu crede în lucrul lui” George Bălăiţă şi nu vrea, din superficialitate, să-şi asume propria natură miraculoasă, bătrânul Anghel îl omoară pentru a salva oglinda şi a-şi apropria condiţia magului. El nu se consideră un ucigaş, ci un executor al destinului, care îl slobozeşte pe falsul profet Antipacel care şi-aînstrăinat esenţade mediocritate şi de propria impostură. Scriitorul a ales o soluţie narativă încâlcită şi un deznodământ nefiresc şi irelevant, dar, în economia unei astfel de cărţi, aceste lucruri nu au mare importanţă. Suntem într-un spaţiu epic virtual, transfigurat, împins până în marginea fantasticului şi chiar dincolo de ea. În fapt şi deznodământul acesta e simbolic şi, adunate, sensurile cărţii alcătuiesc o parabolă, poate parabola inconsistenţei lumii acesteia, alcătuite doar din proiecţii de virtualităţi şi umbre ale lucrurilor. Însuşi judecătorul Viziru – unul din rezoneurii cărţii şi cel care deschide după şapte ani o anchetă privind cazul – e pe punctul să considere că lumea, personajele şi întâmplările ei nu există decât ca umbre ale minţii întunecate a unui nebun (Anghel). Presărată cu nenumărate situaţii iraţionale, absurde sau enigmatice, cartea sugerează, în ansamblul ei, existenţa în univers a unor energii necunoscute şi iniţiază – presupunem -asupra măreţiei incontrolabile a lumii. Cititorul încearcă – pe cât îi stă în puteri şi pe cât se poate în astfel de cazuri – să limpezească unele sau altele din sensurile enigmatice ale acestui roman parabolic. El e greu de pătruns şi păstrează, ca orice scriere iniţiatică, zone necesare de umbră. Chiar reconstituite cu ajutorul unei anchete (prezenţa anchetei în romanele româneşti apărute sub comunism pune pe gânduri!), evenimentele rămân tulburi. Rememorate în stil proustian, ele sunt reaşezate şi montate în maniera noului roman, ce aspiră – cum ştim – la simultaneitate narativă. Astfel, la prima vedere, romanul se aseamănă unui morman de texte eteroclite, trase de pe benzi de magnetofon, decupate din ziare, reproduse de pe „caiete” de anchetă. Ele par de nedescurcat şi, acoperind o uriaşă parte a cărţii, simbolizează – bănuimhaosul însuşi al lumii, care îşi lasă, încetul cu încetul, intuită ordinea ascunsă. Se poate glosa mai departe şi analogiile, simbolistica ocultă, sugestiile mitologice ale textului ne-ar ajuta să umplem repede paginile acestea. Însuşirile prozatorului sunt frapante: el pendulează, cu uluitoare uşurinţă, între farsă şi tragedie, între burlesc şi grav. Lumea în două zile face să ţâşnească demonismul în plină banalitate a cotidianului liniştitor şi ritualizat, creează atmosferă şi, fără să o-vrea, chiar tipologie, o tipologie întemeiată pe observaţii ascuţite, de mare rafinament. Are o frenezie senzorială, o mobilitate irite-lectuală şi o nelinişte imaginativă la limita nevrozei. Scriitorul ştie sa inducă suspiciunea şi teroarea şi mai ales ştie cum să nască legenda. Simţurile lui caută cu voluptate morbidă amănuntul senzitiv spre a-l retrăi cu intensitate vicioasă, spre a-l reproiecta fantastic şi a-l împinge, astfel, în enorm şi în farsă. Dar dacă, simplificând întrucâtva şi dând la o parte veşmintele fastuoase şi pandantivele textului, coborâm discuţia în planul strict al performanţei stilistice, vom observa că, în fond, romanul se ocupă de existenţa şi moartea unui personaj insolit, prins într-o poveste stranie, despre care vocile naratorilor şi documentele, pe măsură ce sporesc, spun lucruri contradictorii, din ce în ce mai greu de controlat şi de evaluat prin categoriile firescului.