Într-o seară călduroasă de sfârşit de iunie sau început de iulie a anului 1915, Dimitrie Cozianu sosi cu micul tren de persoane în halta Dobrunu, cea mai apropiată de moşia şi conacul părinţilor săi. Era băiat de paisprezece sau cincisprezece ani; se întorcea în vacanţă de la liceul internat unde-şi isprăvise clasa a cincea. Dimitrie era fiul lui Manolică Cozianu, fiul lui Eustaţiu, fiul lui Alexandru Cozianu şi al Sofiei; Eustaţiu fiind fratele cel mai mare al Davidei Lascari, Dimitrie Cozianu era nepotul doamnei Vorvoreanu, văr cu Elvira şi cu Mişu Vorvoreanu, cu Ghighi Duca, cu Şerban Romano, cu copiii Apostolescu, cu Cezar Lascari, cu Alexandra Şufană şi cu fraţii ei; ca mulţi fii şi nepoţi ai familiilor avute din vremea aceea, avea o duzină de unchi şi mătuşi şi două duzini de veri; lucru din ce în ce mai rar în generaţiile viitoare, când relaţiile patriarhale bazate pe avere teritorială au dispărut odată cu marile moşii. Stătea pe peron cu valiza în mână, încercând să se obişnuiască întâi cu întunericul. 

Deasupra, noapte albastră cu sutele de mii de stele ale cerului de vară. Împrejur, frunzişurile unor castani prăfuiţi. Sub castani se ascundea clădirea de cărămizi cenuşii, de care spânzurau felinarele pe ale căror geamuri scria cu litere roşii Halta Dobrunu. Uşa deschisă lăsa să se vadă o odaie luminată slab de o lampă cu petrol şi înăuntru forme nedesluşite, o femeie costelivă care se uita afară. Pe bucata de peron, se înghesuiau ţărani cu femeile lor ce se chemau între ele sau îşi chemau copiii, cu glasuri tari, stridente. Erau alarmaţi, în plină panică: sosise trenul! Avea să plece iar! 

— Costandine! Costiică! ţipa cântător o bătrână cu un sac în spate. Nu-i răspunse nimeni. Ea mai chemă: 

— Costandine! Costiică! Şi se repezi, cu sacul în spate şi cu capul în piept, unde era înghesuiala cea mai mare. Undeva departe, în întunericul cald, locomotiva pufăia. Ţăranii scoteau capetele pe ferestrele vagoanelor, ieşeau până la brâu ca să discute, aplecaţi spre cei de pe lângă linie, care repetau insistent recomandări greu de înţeles: 

— Da’ să nu uiţi, auzi? Să-i spui! Să nu uiţi să-i spui! 

— Costiică! ţipa bătrâna cu sacul, care încă nu-1 găsise pe Costică al ei. „Nu e nimeni, se gândi Dimitrie Cozianu. Mă aşteaptă afară.“ Mai aruncă o privire micii clădiri a gării, luminată slab de flacăra gălbuie a felinarului cu petrol; castanii dormeau, stufoşi şi nemişcaţi, în întunericul albastru. Oamenii începeau să se liniştească. Locomotiva fluieră. „Ei, mai am puţin şi am ajuns“, îşi zise Dimitrie Cozianu. Porni, ocoli clădirea haltei, trecu printr-un gard pe jumătate prăbuşit şi ajunse în şoseaua care se ghicea, albicioasă, în întuneric. Se auzeau departe câini lătrând. Aici, sub castanii şi teii de pe lângă şosea, era beznă. Nişte mase de umbră şi mai neagră erau de bună seamă căruţe cu coviltire. Se auzea zornăit slab de lanţuri şi ronţăit de grăunţe în măselele unor cai. Iar mai încolo băteau şoseaua cu copitele caii trăsurii de la curte; Dimitrie Cozianu o recunoscuse îndată după felinarele aprinse, în care ardeau lumânări scurte şi groase. Se îndreptă spre trăsură, simţind cum i se înfundă ghetele în colbul moale, adânc de-o palmă. Lângă trăsură stăteau doi ţărani, rezemaţi cu şezutul în ciomege, şi vorbeau cu vizitiul: 

— Hai, mă, nu fi prost! Nu vezi că n-a venit? zise unul din ei. 

— Stai, mă, să mai stăm oleacă, mormăi moale vizitiul. Dimitrie Cozianu îi recunoscu glasul: era Nicolae, mustăciosul, bărbatul bucătăresei de la curte.