Moartea pentru patrie 

Oraşul se împrimăvăra repede şi luna aprilie izbucni ca o lumină în sufletele oamenilor, bucurându-i. Un vânt firav se răsfira peste case, poleindu-le cu o lumină aurie, nesfârşită. Pomii se scuturară ca o ploaie albă peste oraş, şi păsări bălteţe veniră, dornice de împerechere. În anul 1807 erau la modă balurile muscăleşti, oamenii îl uitaseră pe Pasvanoglu şi turcii mai slăbiseră ţara, sleiţi de muscali. În ziua a şaptesprezecea a lunii aprilie, Marin Ioan, dascăl la şcoala de la Colţia, se deşteptă buimac şi cu capul greu şi un soare ca un vierme îi sfredeli creştetul şi o aureolă ca un abur se încolăci peste el, batjocorindu-l. Şi alături de el, cu o pânză de mătasea broaştei acoperindu-i faţa, dormea horcăind alene Armeanul Zadic. Se bălăci o vreme în mocirlă şi copiii râseră ca bezmeticii, dar neştiind că el e anume dascăl la şcoala de la Colţia, râzând atunci şi mai tare şi aruncând şi cu ceva în ei, pentru ca batjocura să fie deplină şi sfârşită. Râseră deci, numai. Dar Marin Ioan, dascălul, nu le dădu atenţie. Culese un taler noroit cu Maria Tereza pe el, grăsana aia, şi câţiva sfanţi, numai că talerul era ciupit bine pe muchii şi asta îl amărî de tot. Ar fi vrut un taler din ăsta nou şi nu bont încă, cu Franţiscus, noul împărat peste Austrii şi alte ţări. Apoi îl scutură pe Armean, trezindu-l. Copiii râseră iar, dar departe acum. 

Armeanul Zadic se trezi şi culese câteva broaşte moleşite de căldură de pe el, apoi se sculă, dar nu ca oricare, ci mai întâi în patru labe, şi stând o vreme aşa, nici el nu ştia de ce, doar stătea şi nu se gândea la nimic în şanţul ăla puturos, apoi se culcă la loc. Ioan Marin, geograf adică, se gândi la cât de mare e lumea şi cât de puţin este el şi la sfârşit. Cam când se gândea la toate astea, cum e lumea de necuprinsă şi el fiind nimic, ca un scuipat în apa asta puturoasă, Armeanul se sculă şi zise: — Hai, bre, că e târziu! Un soare verzui se aşternu peste ei. Armeanul Zadic ca un păsăroi slăbănog şi mocirlit tot îşi făcu vânt şi se înălţă peste întâmplările acestei lumi şi de acolo spuse: — Hai să mergem să ne înrolăm, bre, la vodă Ipsilanti ca să-i batem pe turci, că o fi şi asta ceva. Nu le e frică muscalilor, nu mi-e frică nici mie. Da’ ţie ţi-e? — Nu, da’ de ce să-mi fie? spuse Ioan Geograful din mocirla lui. Nu mi-e frică nici de dracu’! mai spuse şi îşi făcu o cruce repede cu limba şi Armeanul Zadic scuipă în vânt şi îşi făcu şi el o cruce cu limba. Vântul se prăvăli peste ei, înmiresmat, uscându-le hainele. Veni un câine şi îi mirosi o vreme, apoi dădu din coadă a prietenie şi se tolăni lângă ei. Armeanul Zadic se scotoci o vreme şi când găsi ce căuta, un ban, îl dădu câinelui. Câinele se ridică alene, mirosi banul, dădu iar din coadă şi pe urmă se aşeză