Înaintau amândoi în vârful picioarelor, cu mare grijă, și de câte ori
podeaua scârțâia mai puternic, se opreau brusc, ținându-și răsuflarea. Și în
acea clipă, aproape fără să-și dea seama, Ieronim apăsa butonul lămpii de
buzunar și rămâneau pe întuneric.
— Să nu-ți fie teamă, îi șopti când, puțin timp în urmă, se împiedică de o
frânghie pe care nu o putuse vedea și, rezemându-se, ca să nu cadă, de un
dulap, una din uși se deschise încet, scârțâind prelung, ca un geamăt înfundat.
Să nu-ți fie teamă. Nu e nimeni în toată casa...
— Atunci de ce vorbești atât de încet? îl întrebă celălalt.
Ieronim reaprinse lanterna și roti de câteva ori conul de lumină în jurul
băiatului, fără să-l înalțe totuși până în dreptul figurii. Dar nu avea nevoie. O
vedea destul de bine: fața ofilită de licean, cu ochii adânciți nefiresc în orbite,
buzele subțiri și părul tuns scurt, cu un început de breton pe frunte.
— Spuneai că te cheamă Vlad, nu e așa?
— Vlad. Vladimir Iconaru.
— Află de la mine, amice Iconaru, spuse apropiindu-și puțin capul, că
niciodată, nimeni, în nici o piesă de teatru, în nici un roman, în nici o poezie,
nimeni, repet, n-a cutezat să vorbească cu glas normal când se introduce
noaptea în podul unei case străine și se introduce, ca noi, cu un scop bine
Precizat: să găsească lada în care văduva eroului de război, generalul Iancu
Calomfir, a păstrat cu pietate uniformele de gală ale soțului ei; să găsească,
zic, lada, să-i spargă lacătul. Să fure cele două uniforme. Repet, să fure două
uniforme de general.