Autor Mihail Sadoveanu
Categorie Ficțiune
Subcategorie Literatura română
Descarca PDF

Era la sfîrşitul lunii septemvrie care, în Moldova, se chiamă brumărel, anul nou de la zidirea lumii 7188, iar de la Hristos 1679. Vara fusese fierbinte şi secetoasă. Bucatele puţine, cît îngăduise Dumnezeu să se facă, fuseseră strînse de mult de năcăjiţii pămînteni. În podgorii, culesul se isprăvea şi roada viilor fusese bogată, — de aceea începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou, trecînd printre costişe pleşuve şi imaşuri arse. Măcar mîngîierea aceasta a vinului nu uitase Cel-a-toate-cumpănitor s-o agonisească Moldovei. După cum şi norodul cel prost zice: vinul e bun şi la bucurie, şi la scîrbă. Şi cum, deasemeni, psalmistul cel vechi adaogă: vinul veseleşte inima omului şi foloseşte mădularelor lui. De cîteva zile trecuse din Ţara Leşască hotarul un străin, care venea de mai departe şi urma, cu tovarăşi, drumul cel mare din valea Siretului. Era un cuvios personagiu eclesiastic din ordinul sfîntului Augustin. Sub mantaua-i largă de postav întunecos se gîcea un trup, de şi scund, încă destul de voinic şi destul de sprinten; iar de sub glugă privea o faţă blîndă cu trăsături fine şi spirituale. Şi alte semne ascunse ale întregii lui fiinţi dovedeau că haina aceea umilită nu acoperea un călugăr de rînd. Călărea pe-un murg mărunt bucovinean, împodobit, de-a dreptul pe păr, c-un lăvicer vrîstat, strîns c-o chingă de funie. Calul n-avea alte podoabe, nici scări: călătorul purta însă pinteni şi se ţinea ca un vechi călăreţ. Într-adevăr, călugărul acesta nu era numai fratele întru Hristos Paul; ci era domnul abate de Marenne dintr-o familie veche franţuzească, scăpătată şi dăruită de Dumnezeu cu prea mulţi copii, însă şi cu destule protecţii la vremea lor. Domnia sa domnul abate de Marenne, după cît se putuse înţelege de la servii lui aproape muţi, călătorea din Apus spre Răsărit la necredincioşi, ca să le ducă lumina cea adevărată. În realitate, poate, era însărcinat c-o solie tainică. Dar nimeni nu ştia că poartă o asemenea solie.
Căci marchizul de Croissy, secretar al Regelui Soare la afacerile străine, îi încredinţase strict personal misiunea în cabinetul său din Paris, la mijlocul lunii august, şi domnul abate de Marenne era obişnuit cu asemenea însărcinări şi ştia să păstreze secretul. Neştiindu-se că-i vorba de un secret, nimeni de altfel nu încerca să-l ispitească; cel puţin deocamdată. Cei care nu credeau în opera-i de misionar tăceau zîmbind şi credeau ce pofteau. Oarecare greutăţi avusese pe drumurile nemţeşti, greutăţi în legătură mai ales cu poliţia foarte curioasă a măritului împărat Leopold; de aceea domnul de Marenne umblase încet şi păruse că se duce dintru-ntăi Ia miază-noapte; dar, după ce păşise în Republică, leşii îl lăsaseră să treacă fără nici un năcaz, deoarece raporturile lor cu ţara franţuzească erau bune. Slujitorii care-l întovărăşeau pe domnul abate, călări şi ei pe mîrţoage slabe, erau în număr de patru. Doi erau valeţii lui de credinţă şi de casă, care veneau cu el de la Paris.
Ceilalţi doi erau oameni năimiţi, nişte străini pe jumătate clerici dintro mănăstire pravoslavnică de lîngă Liov, care se nimeriseră să cunoască puţin limba moldovenilor şi care vorbeau destul de bine tătărăşte şi turceşte. Avea nevoie de ei nu numai la Iaşi şi-n Moldova, ci mai ales la serascherul de la Obluciţa, la Odrii şi la Stambul. De ce neam erau aceşti cunoscători de limbi barbare nu se putea şti bine şi abatele de Marenne, de cînd îi luase cu el, îşi bătea capul să descurce această interesantă problemă. Călăuzul era oştean, moldovan de seminţia lui, în slujba leşilor. Era om cunoscut în marginea Ţării Leşeşti şi a celei moldoveneşti; îl cunoşteau şi cazacii şi mai ales tătarii: aceştia din urmă pentru multe răutăţi şi pagube pe care le suferiseră de la el. Nici moldovenii nu puteau spune că-l cunosc din faima binefacerilor. Chiar şi pentru cei de-un neam cu dînsul, slujba lui fusese de multe ori crudă. Era Ilie Turculeţ, — căpitan de steag de strînsură, slujind în amestecurile şi războaiele necurmate ale acelor timpuri. Drumurile din Ţara-de-Sus erau în bătaia podgheazurilor de mazuri, cazaci şi poleci; cetăţuia Neamţu şi cetatea Sucevei erau ţinute de companii regulate şi tari de nemţi, pe cînd Cameniţa poloneză căzuse sub domnia Sultanului. Puterea lui Georgie Duca-Vodă, Domn şi stăpîn peste Moldova, se retrăsese deocamdată de deasupra acestui drum din valea Siretului.
TOP 10 Cărți