Mă numesc Virgil Gheorghiu. Prima mare şi adevărată nefericire în viaţa mea a fost aceea de a purta prenumele Virgil. Nimeni nu-şi alege numele. Mai mult, destul de târziu, uneori chiar foarte târziu, ne dăm seama de numele pe care-l purtăm. Din toată familia, o aflăm cei din urmă. Îmi amintesc, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, că în jurul leagănului meu era o vie mişcare, mi se făceau semne, şi că toţi, absolut toţi, apropiindu-se, îmi rosteau acelaşi cuvânt, silabisindu-l, strigându-l, mimându-l, şoptindu-l. Era cuvântul Virgil. Voiau ca eu să-l învăţ. Să mi-l întipăresc în memorie. Să-mi dau seama că numele meu era Virgil. Că acest nume îmi aparţinea, aşa cum îmi aparţine trupul meu şi propria mea viaţă. Când mi-am dat seama că mă numeam Virgil am fost foarte mândru. Era a doua mea proprietate pe pământ.

L-am acceptat aşa cum accepţi o jucărie. Trupul şi numele sunt primele lucruri pe care le primim aici jos şi pe care le păstrăm toată viaţa. Cu trupul şi cu numele trăim şi mergem în mormânt. Nu există niciun risc de a fi despărţit de ele. În caz de nefericire sau de fericire, chiar dacă pierdem totul ne rămân numele şi trupul. Pentru totdeauna. Virgil era un nume pe gustul meu şi îmi făcea plăcere să-l aud mereu în jurul meu. Dintre toate cuvintele pe care le-am auzit la începutul vieţii mele, cel mai frumos era, desigur, Virgil. Fără îndoială pentru că rostindu-l toată lumea mă privea cu încântare, cu înduioşare, cu bucurie. Cu iubire putem schimba în muzică orice nume, oricât de urât ar fi el. Mai târziu, mi-am dat seama că, în sine, Virgil este într-adevăr un nume frumos. De o frumuseţe sobră. Chiar rigidă. De o frumuseţe asemenea brazilor. Asemenea munţilor. E un nume uneori greu de purtat. E un nume pe care nu-l poţi purta în orice zi, în orice împrejurare, aşa cum nu poţi purta pe cap un joben mereu şi pretutindeni. Virgil e un nume care refuză orice diminutiv. Mult mai târziu însă mi-am dat seama care sunt rădăcinile şi sensul cuvântului Virgil. El înseamnă virginitate, feciorie, castitate, puritate. Grecii numeau virginitatea parthenia, cuvânt care înseamnă literal „apropiere de Dumnezeu” iar Părinţii Bisericii 5 nu au încetat niciodată să o laude spunând: Virginitatea nemureşte trupurile noastre1. S-a spus chiar că Domnul a coborât şi S-a făcut om pentru a împodobi trupul omenesc cu platoşa virginităţii2. Virginitatea e deci o podoabă a cerului. Cu trecerea anilor am aflat că Virgiliu este de asemenea numele celui mai mare poet al Imperiului Roman. Acesta a trăit în epoca de apogeu a Romei antice.

A fost prietenul personal al împăratului. Nu era doar cel mai mare poet al celui mai mare imperiu de pe pământ, dar, la o mie de ani după moartea sa, era încă poetul care-i întrecea pe toţi ceilalţi în întreg universul. Dante Aligheri l-a luat drept călăuză în faimoasa sa Divina Comedie. Iată deci două glorii suprapuse. Gloria lui Virgil dublată de faptul că este călăuza lui Dante. Aceasta este pe scurt gloria mondială a lui Virgil. După două mii de ani, orice elev, din Patagonia până în Alaska şi din Finistere până în Japonia, află câte ceva despre Virgil. Dar în ţara mea natală, în România, el are o glorie mai mare decât în orice altă ţară din lume. În România, cununa lui Virgil este întreită. Fiindcă noi, cei douăzeci de milioane de români care trăim într-o ţară rotundă ca luna, la nord de Dunăre, în Carpaţi, noi suntem urmaşii romanilor. O arată însuşi numele nostru, căci între romani şi români diferenţa nu e decât de o literă. Şi pentru că suntem latini şi urmaşi ai Romei îl socotim pe Virgil ca pe un fel de compatriot.

El ne aparţine, ca toţi strămoşii noştri. Şi acest lucru e valabil nu numai pentru Virgil – omonimul meu –, ci pentru toată moştenirea romană. Să luăm de exemplu Lupoaica, celebra statuie a lupoaicei alăptându-i pe cei doi prunci, Romulus şi Remus. Nicăieri pe pământ nu întâlneşti mai des această statuie decât în România. La noi – în această provincie romană – ea se găseşte în toate marile spaţii publice, în saloanele ministerelor, în Parlament, la Banca Naţională. Lupoaica este imprimată pe toate copertele caietelor şi manualelor şcolare, pe monede şi pe medalii. În cele Zece Porunci, Dumnezeu porunceşte: cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta! Or lupoaica romană este doica noastră. Trăind departe de Roma, în marile periferii răsăritene ale Europei, înconjuraţi de popoare străine, fără nicio rudă latină în apropiere, ne-am străduit să păstrăm mereu prezentă în faţa ochilor imaginea Romei, mama noastră.