Omul care vedea dincolo de chipuri Eric-Emmanuel Schmitt descarca gratis PDF.

Capitolul 1

— Dormi?

Aș vrea să-i răspund nu glasului care-mi vorbește, dar rămân nemișcat, mut, cu pleoapele închise. O singură vorbă ar fi de-ajuns să mă smulgă din vraja visului. Într-o poiană scăldată în lumină, se apropie de mine un bătrânel cu barba albă, îmi întinde un iris și-mi arată cu degetul un cal. Spre marea mea surprindere, mă sui dintr-un salt pe spinarea roșcată a animalului – habar n-aveam că pot urca fără șa, darmite că știu să călăresc – și-i promit moșneagului că voi împlini misiunea încredințată. Îmi surâde și printre buzele lui subțiri, întredeschise, izvorăște un tril de păsărele. Soarele e strălucitor.

— Doarme? Aștept câteva secunde. Dacă pauza se prelungește, îmi urmez planul și ajung la castel. Încordat, cu hățurile în mâini, am senzația că sunt suspendat între două lumi: una concretă, în care-mi simt pulpele strângând trupul cald al roibului, alta abstractă, la care de-abia dacă particip cu ochii închiși și o ureche neatentă. În fața mea, druidul își înclină capul spre umăr, mâhnit că nu-mi iau avânt. Uf, mă contrariază vocea, vocea asta care mă paralizează, și dacă mai insistă, ar putea să mă catapulteze cine știe unde. Din fericire, tăcerea continuă și mă cufund liniștit în universul unde calul meu de luptă o ia la goană prin pădure. Mă încântă viteza animalului, ușurința mișcărilor, suplețea salturilor peste ochiurile de apă, grația trupului când ocolește obstacolele sau când se lasă în jos și se ferește de crengile copacilor. Copitele nu-i mai ating pământul. — Dormi, drăguțule? șoptește vocea mieros. Mă trece un fior fierbinte. Parcă aș recunoaște timbrul ăsta. Pe bolta cerului, dincolo de coroanele copacilor, îmi apare, imens, chipul mamei, duios, strălucitor, binevoitor. Mă încurajează. Mă îndeamnă să mă avânt.

E o fericire… Tot galopând, simt prezența ei mângâietoare. — Sus, cretinule! Şi o lovitură peste umăr. Mă clatin. Îmi pierd echilibrul. În lumea dintâi, mă prăbușesc de pe cal; în a doua, alunec de pe scaun. Căzătura mă lasă buimac, înțepenit. Gura mi-e cleioasă și mă doare fundul. Deschid ochii. Adio cursă, crâng și bidiviu! Mă trezesc înconjurat de biroul strâmt ce mi s-a repartizat la redacția cotidianului Demain, din Charleroi. Evident, mama mea a dispărut – a murit când m-am născut; în locul ei, văd mutra roșcovană a lui Philibert Pégard. Înalt, puternic, sangvin, tremurând de furie ca un taur, directorul mă cântărește cu dispreț în privire. Își plimbă ochii peste mine de sus în jos fără să mă vadă.

— Augustin, aici nu ești plătit ca să dormi! Mă ridic în picioare vrând să-i spun că postul meu de stagiar nici măcar nu e remunerat, dar stânjeneala îmi sugrumă avântul și simt cum mă săgetează un junghi în coccis. Îmi masez spatele.

—Scuzați-mă, domnule Pégard. Din încăperile vecine răsună râsete. Patronul oftează scârbit, își întoarce privirea, iar colegii, pe care scena i-a distrat imens, îi urmează exemplul. Îi dezgust. Prins în capcana atâtor priviri veninoase, îmi răstorn iar scaunul când dau să mă așez.

— Ah, scuze, scuze. Scuzele i le șoptisem scaunului, cazul mi se agravează. Arăt jalnic, știu asta… Fiind mai degrabă înalt decât corpolent, nu pot spune că am un trup, ci mai curând o tijă ce se înclină sub greutatea craniului; ceafa mi-e curbată, gâtul frânt, așa că silueta mea amintește de un portmantou. Sunt înclinat chiar când stau drept. Ca un vapor în pericol. Sunt mai mult slab decât suplu: dacă întind brațele, se văd doar tendoane, nici un mușchi; la piscină – un supliciu pe care-l evit – îmi expun un soi de adâncituri, la piept, fese, acolo unde oamenii normali arborează diverse reliefuri; dacă-mi scot șosetele, îmi ies la iveală niște labe fără pic de carne, de poți număra toate cele douăzeci și șase de oase. Cât despre cum arăt când sunt complet gol… singura culoare pe care o posed e bejul: pielea e bej, claia de păr e bej, irisul bej, părul de pe corp tot bej; pe un fond de nisip, devin transparent. Garantat insipid!

Cu toate că timpul consacrat oglinzii a fost cam redus, am căutat uneori să văd dacă înfățișarea mea ar avea ceva care să placă altora; a intervenit însă mereu câte o piedică ce mi-a întrerupt ancheta înainte de a ajunge la un rezultat. Asistenta socială pe care sunt obligat s-o frecventez e de părere că vina e a mea, că eu nu mă iubesc. Fals… Mie nu mi-ar lipsi predispoziția asta, numai că celorlalți le este silă de mine! Fizicul meu neînsemnat nu e discret, ci sare în ochi, îi incomodează pe oameni, îi irită, îi exasperează, insipiditatea mea stârnește comentarii. Când caut să mă fac invizibil și merg lipit de ziduri, lumea mă remarcă; se uită lung la mine, și apoi îmi servesc, strâmbându-se, o insultă, un scuipat. „O mutră antipatică” – asta a fost, în rezumat, concluzia unui pedagog pe când aveam 16 ani. La vârsta de 25 pot să certific pertinența acestei definiții. Lumea consideră, dintr-un motiv care-mi scapă, că am vreo vină pentru felul în care arăt, mi se reproșează că sunt un ingrat. Sunt permanent victima acuzată, care nu trezește nici un dram de compasiune. Ar fi fost mai bine să fiu infirm? Poate că dacă aș fi fost orb, paralitic, ciung, m-aș fi bucurat de puțin respect… Din când în când, bănuiesc că mi se ghicește și lașitatea… — Ei bine, Augustin, ce propui? Un ucenic tânăr și mânat de ambiție e plin de idei, nu? Sper că nu-ți imaginezi că stagiatura ta la noi e un prilej de odihnă la cald, e deja a treia oară că te prind în flagrant delict. Philibert Pégard scoate sunete acute, amenințătoare, cu vocea lui de trompetă, fiind convins că n-o să reacționez. Înțeleg ce cursă îmi întinde. O să cad în ea? Ce satisfacție ar fi pe el! Mă vede că tac și asta începe să-l amuze. De fapt, e decepționat de mine și încântat de persoana lui.

— Mă gândeam să propun niște interviuri… Tresare, mirat că m-a auzit bolborosind câteva cuvinte. — Poftim?