Ciudat mai e oraşul după miezul nopţii. Zici că‑i altul. Odată golit de oameni, acesta capătă contururi uşor ireale. O bicicletă legată de copac, într‑un colţ de umbră, pare un extraterestru captiv care o face pe‑a mortul, aşteptând răbdător un moment de neatenţie ca să‑şi taie lanţul şi s‑o şteargă de pe Pământ. Personajele înrămate în panourile publicitare luminoase arată ca nişte fiinţe prefăcute în stană de piatră de cine ştie ce vrăjitoare, aspru pedepsite pentru naiba are habar ce vină. Stâlpii de iluminat – nişte uriaşi schilozi înfometaţi, cu capul în jos, ţinând umili, de camuflaj, câte un neon aprins în gură, pândind întâr‑ ziaţii care se grăbesc acasă, pregătiţi să se repeadă asupra lor şi să‑i înfulece. Un şotron trasat cu colţul unei bucăţi de cărămidă roşie – o inscripţie mistică pe care, odată ce ai călcat, după trei salturi într‑un picior, treci pe cealaltă parte a realităţii.

Un câine buimac, lătrând răguşit întunericul – singurul supravieţuitor al unui sfârşit de lume. În fine, blocurile – cavouri exagerat de somptuoase, care spre dimineaţă, ca la o apăsare de buton, îşi vor elibera creaturile pe jumătate vii, pe jumătate moarte ce se vor chinui să‑i dea existenţei o noimă. 6 Pe la 2 noaptea, abia ieşit din casă, Evghenie păşeşte repezit pe o stradă oarecare a unui oraş de provincie, cu şapca îndesată peste începutul de chelie, cu rucsa‑ cul în spate. Şi brusc, ascultând ecoul scos de tocurile ciocatelor sale la atingerea cu asfaltul, îi trece prin cap că papucii sunt cea mai mare descoperire din istoria omenirii, pe lângă care îmblânzirea focului e nimic. Tocmai văzuse pe Discovery că responsabil pentru o aşa invenţie a fost un homo sapiens din Paleoliticul mijlociu, acum vreo patruzeci de mii de ani. Într‑o peşteră din Rusia s‑a găsit un schelet din acele vremuri, care, după o analiză amănunţită a oaselor tălpilor, demonstrează fără loc de îndoială că atât de demult răposatul purtase sandale. Însă lui Evghenie îi e limpede că nu acela născocise papucii. Să găseşti în zilele noastre fix scheletul primului posesor de sandale ar fi o coincidenţă prea mare. Chiar stranie. Dar cum arăta inventatorul? Câtă vreme i‑a luat să facă această mică desprindere de pământ, mai importantă la o adică decât primul pas pe Lună?

Din păcate, nici măcar ştiinţa modernă nu‑l poate afla, ca să‑i expună scheletul cu picioarele deformate de primele lui sandale în vreun muzeu contemporan. Deformate, se gândeşte el în continuare, pentru că un alt element cert e că respectivul homo sapiens nu a zăbovit să născocească atunci vreo diferenţă între stângul şi dreptul. Curbura tălpilor de papuci a fost descoperită mult mai târziu, de către un alt om pe care Evghenie refuză să şi‑l mai imagineze acum. El se simte solidar doar cu prima fiinţă care 7 şi‑a încropit ceva de pus în picioare. Bucuria măruntă de a avea o pereche nouă de încălţări, pe care şi‑o luase cu o zi în urmă, îl mai scoate parcă din ritmul împie‑ dicat, ca prin noroi, al vieţii sale din ultima vreme. Îşi dorise mai demult nişte ciocate. Cu vreo zece‑cincisprezece ani în urmă erau la modă.

E drept că nu mai văzuse recent pe nimeni să poarte aşa ceva, exceptând câteva personaje din westernurile de pe TCM. Când le‑a zărit pe raftul unei dughene de car‑ tier, a tresărit bucuros, le‑a dat târcoale, l‑a rugat pe vânzător să i le păstreze până se întoarce cu banii de‑acasă şi le‑a cumpărat în amintirea zilelor în care era îndrăgostit de o fată cu ţâţe mari – nici nu‑şi mai aminteşte cum o cheamă – şi purta o pereche de adidaşi cu căptuşeala ruptă.