În februarie 1848, exploratorul englez W. Atkinson pornea din Moscova spre Siberia, pe care o va cerceta timp de şapte ani. Întovărăşit de soția lui, apoi de copilul care li s-a născut în această călătorie, Atkinson a brăzdat, pe mai mult do 63.000 de kilometri, întreaga Siberie meridională, munţii Altai şi depresiunea vastă ce se întinde între aceste culmi şi munţii Cereşti, fiind cel dintîi european care a urmat calea spre apus, bătută odinioară de Ghinghis-han şi urmaşii lui. În peregrinările sale, Alkinson trece prin peripeţii nemaivăzute, se luptă noaptea cu haite de lupi, vînează mistreţi, înfruntă o înspăimântătoare tornadă. De asemenea, străbătînd nesfîrşita pustie Gobi, călătorul cunoaşte o seamă de neamuri ale Asiei Centrale. Găzduit bine de unele, cum este tribul kirghiz al sultanului Baspasîhan, Atkinson urmează să ajungă Ia aulul depărtat al sultanului Sabek. Pînă acolo însă, e nevoit să se abată pe la aulul lui Kubaldos, primejdios tîlhar, foarte cunoscut la botarul chinezesc.

TABĂRA DE LOTRI. PLECARE PRECIPITATĂ. APUS DE SOARE ÎN PUSTIE. PLOAIE DE BOLIZI. BANDIŢII RĂMÎN MOFLUZI. SULTANII DIN STEPĂ. RĂZBOAIELE ŞI FUNERALIILE LOR.

Trecerea de la bogăţia de vegetaţie a unei oaze la goliciunea deşertului, de la scenele pline de viaţă din aul la singurătatea cea mai desăvîrşită a stepei, cufunda pe călător în cugetările cele mai întristătoare. În asemenea locuri legăturile între grupele umane sînt foarte slabe; populaţiile kirghize trăiesc cu totul izolate de cealaltă lume, şi chiar triburile lor au ca îndeletnicire strictă îngrijirea turmelor, aşa că rar se cercetează unul pe altul; generaţiile îmbătrînesc şi mor fără să fi văzut obrazuri străine de cei cu care trăiesc în obşte. În prima zi de umblet, pe cînd călărea astfel pe gînduri, Atkin- son avu o vedenie cătră ceea ce se chiamă la noi apa morţilor. Un loc de o nesfîrşită întindere apăru deodată în cîmpie şi pe malul lui năluci o cetate. Arbori înalţi şi păduri vaste se desfăşurau dincolo de meterezurile zidurilor. Călătorul întorcea ochii spre altă direcţie a cerului, apoi revenea fără voie şi uimit spre aceleaşi imagini stăruitoare. Ceasuri după ceasuri lacul, cetatea şi pădurile se retrăgeau necontenit, păstrînd depărtarea lor de vis, pînă ce se risipiră şi se stinseră. Doi dintre cazaci, care încă nu văzuseră asemenea fenomen, nu voiau să creadă că departe, în faţa lor, nu-i decît acelaşi nisip sterp care se întindea pretutindeni la nesfirşit. Cînd viziunea pieri, îşi făcură semnul crucii, înfricoşaţi.

A doua zi după amiază, depărtarea cîmpiei îşi schimbă coloarea, ceea ce însemna – după cît începea a înţelege exploratorul – că nu erau prea departe de alte păşuni. Într adevăr, într-un tîrziu, dădură peste cămile care păşteau şi peste herghelii de cai. La oarecare depărtare de aceste păşuni, se arătară călăreţi ce veneau întru întîmpinarea străinilor. Alţii galopau în sens invers ca să dea de ştire în aul. Curînd sosiră asupra escortei lui Atkinson patru kirghizi. Se schimbară salutările de rigoare: Aman! Aman! Ciuk a-boi trebui să răspundă la o serie de întrebări în privinţa locului de unde venea străinul, a locurilor cătră care umbla, a treburilor care-l purtau prin acele părţi de lume. — Răspunde, porunci Atkinson, că n-avem altă dorinţă mai mare decît să fim oaspeţii vestitului lor şef Kubaldos. Aferim! Kirghizii îşi răsuciră pe loc caii şi plecară în goană să ducă această veste. La o depărtare nu tocmai mare de aşezarea nomazilor, ieşiră întru întîmpinare alţi călăreţi. Doi se aruncară din şa şi veniră să se aşeze de o parte şi de alta a Iui Atkinson, după ce-l salutară. Cei călări salutară şi ei. Aulul era foarte întins. Douăzeci şi şapte de iurte se înşirau în vatra Iui. Cîteva aveau înfipte suliţi dinaintea intrării.